Pescăruşul

Traversat de cântecul tău

ca marea de un frison continuu...
Tu, ieşi din valuri
printre piruiete,
lunecând pe gheaţa subţire
şi intrându-mi în gură şi-n ochi.

Singur pe faleză,

sărat de tine,
te simt prin toţi porii
ca pe un pescăruş ce mă sfâşie
cu sunetul acela ciudat şi trist.

Clipele sparg,

nimic nu mai are
întinderea corectă.
O maşină se striveşte de pod.
Mă arunc pe spate spre valuri,
plutesc în aer.
Nu ştiu dacă voi reuşi să ating apa,
marginea lumii,
arcul buzelor tale
de care mi-am agăţat, respiraţia.

Ştii tu... Elf

             Ce e cu noi? Unde am ajuns? Nu mai funcţionăm ca  popor. Parcă s-a produs o transhumanţă în sufletele noastre atunci în 89 şi ne-au pătruns în trupuri de-a valma şi miei şi lupi, amestecaţi fără nici o noimă, gata să se sfâşie între ei în interior şi în afară. Nici măcar nu suntem o turmă! Nu ne mai ştim duşmanii. Ei ne ameninţă de pretutindeni, sunt în noi.

          Ne-am pierdut păstorii adevăraţi în noaptea sângeroasă din ziua Crăciunului. Fără legătură cu Ceauşescu. El nu s-a revendicat niciodată păstor, el a fost doar cizmar. Nevăzuţii păstori au simţit că pata de sânge nejudecată şi celălalt sânge, tânăr, nevinovat, ce a stropit zăpada va otrăvi locul şi aici nu va mai creşte iarbă şir lung de ani - şi au plecat.

          Au rămas să ne păstorească unul ca Becali, televizorul, alţii şi mai răi… (constat azi că Mioriţa are o scăpare, ciobanul din Teleorman nu apare). Dar el Becali n-a fost niciodată un cioban adevărat. El doar s-a lipit de stână, nu s-a calificat în profesie. A învăţat doar să tundă oile sau să le mulgă, dar n-a ştiut cât lapte să ia, cât să lase ca să dăinuiască izvorul şi ugerul a secat. N-a ştiut să doinească din fluier sau din frunză adevărat. 

Iar televizorul, precum carii, a lucrat ca un vierme turbat în numele libertăţii, cum a dat tonul patronul…

          Cum s-o fi simţit femeia aceea îmbrăcată în albul pardesiului sub care în viaţă se adăpostise trupul firav şi subţire, cum devenise în ultimele zile Sergiu Nicolaescu ducându-l spre incinerare? Cum s-o fi simţit ea huiduită de mulţime? Poate că ea chiar l-a iubit şi s-a sacrificat intrând în pielea personajului tragic pe care i l-a dictat maestrul regizor, respectându-i ultimul scenariu, ca să mai contrarieze, spectaculos, încă o dată masele pe care le-a strunit.

          Viaţa lui a fost un film şi s-a terminat, studiat, riguros, măsurat, în respectul şi devălmăşia timpului trăit, ca un film.

          „Ştii tu... ELF ce am stabilit!”

          Oare mintea lui rece, calculată, a vrut să ne arate, l-a ajutat şi biserica, până unde am ajuns, cât ne-am degradat de nu mai suntem în stare nici măcar să putem respecta moartea unui om?

          Un fleac, ne-ai ciuruit!... Doare ... Nu ştiam că doare aşa de tare!

Bilanţ 2012. Bursa ingerilor.

             Dacă ai un lanţ, nu de magazine, că atunci obligatoriu bilanţul e cu active şi pasive şi e greu după cum au dat năvală românii de sărbători, să socoteşti câte ciori...

          Şi nici un lanţ uman iluzoriu, poţi fi bănuit a fi de la MISA, sau că eşti vre-un protestatar ameţit şi momentan guvernul are moratoriu până măcar după SANTIOAN

          Şi nici lanţ de aur din zestrea dacă. Ţi-ar fi dat cu el peste bot, te-ar fi legat într-un dosar de ilicite, că se vede pe tine că n-ai moacă de mafiot.

          Singurul lanţ pe care ţi-l poţi permite poate fi de ţipirig, să-ţi prinzi iubita în cătuşe pe patul de flori; sau lanţ de fluturi, horind într-un dans în grădina din capul tău, un continuu balans aruncat peste hău.

          Lanţul meu e de litere din fir de mătase. Un scrânciob de litere desferecate-n delir, legate în părţi între coperţile unei cărţi.

          Anul ăsta greu, a fost Bursa îngerilor.

          Cititorule, te poţi legăna în scrânciobul meu!

Pentru lectura clic pe imagine sau link

Poveste 2013

Printre sarcinile concrete ale acestei zile, voi căuta să strecor pe blog şi o altă poveste dacă va rămâne timp...

*        

           2012 şi-a încheiat toate socotelile. Câteva ore i-au rămas să cugete înainte de a se elibera de zbuciumul de neînţeles al acestei lumi. Împăcat cu sine, a trebuit să se recunoască înfrânt, împărtăşind la rându-i destinul unui preşedinte. Pornise la drum cu idei. Pe cer străluceau artificii, şampania în cupe îi unea pe toţi locuitorii strânşi în pieţe să celebreze noul născut. Şi tabloul acum la capătul drumului, arăta un bătrânel neputincios prăbuşit în scaun, dar mai ales în sondaje, singur şi părăsit.

          N-a fost totuşi cum au vrut uselinii în iulie în numele democraţiei grăbite, sau cum au prezis mayaşii în decembrie la comedia e finite, în noaptea luminii. Timpul e totuşi un concept precis, anii nu se numără precum voturile, jumătate le urnă, jumătate în fundul grădinii.

          La ce ne-am mai raporta dacă cerul deschis n-ar mătura riguros, scara gradată cu spoturile. E nevoie de stele fixe pe boltă. E nevoie din an în an să semănăm pentru o nouă recoltă, ţintind viitorul, cum zice complice bădica Traian arând ogorul.

          2013 poate să vină! Îl primim cu şampanie şi exuberanţă! Poate că ne aduce lumină şi pace, şi speranţă!

LA MULTI ANI! (închei aici că se pune masa.)

          

Plimbare prin Bucureşti

              Cu Nikonul şi nepoţii printre luminiţele Bucureştiului. Las imaginile să vorbească singure:
Fotografie: Cristina F