Intrăm pe autostradă. Ceaţa densă, trimite în parbriz vălătuci de aburi
în straturi compacte. Un panou luminos, atârnat
deasupra, chiar la intrarea pe A1, abia reuşeşte să transmită difuz, din
încercuire, mesajul scris cu litere mari, roşii, de pericol la drum în condiţiile
date şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor. Şoferul ambaleaza
motorul şi apasă cu sârg pedala acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de
atinge asfaltul. Dungile intermitente ale marcajului de pe mijlocul benzii, ne
încredinţează că nimic pe lume nu e la voia întâmplării. Destinul are regulile
lui şi urmează directive precise.
Totuşi, o porţiune nemarcată în şosea,
preţ de câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să alerteze
intensitatea emoţiei şi trăirilor.
Azi e ziua lui Eminescu. Radio ZU,
punctează cu umor momentul, transmiţându-ne pe unde, o poveste muzicală a
celor de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne
atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi sensibilitatea eminesciana a
versurilor îndrăgostiţilor din cartier.
Parcă ochii s-au mai obişnuit cu
peisajul şi întrezăresc pe margini copaci încărcaţi cu zăpadă, pe ambele laturi,
gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt plopi fără soţ, mai repede nişte
perdele forestiere, crescute compact, risipite ca parazapezi naturale, gândite
de guvernanţii de altădată ca măsură de prevedere contra viscolului. Timpul
acela se măsura pe altfel de coordonate. La ce le-or fi trebuit atunci, că nu
erau autostrăzi, nici viscole atât de mari şi nici atâtea campanii electorale
în care sa-şi proclame realizările. Campaniile lor erau doar agricole şi se ţineau
strâns legate de anotimpuri.
Ştergătoarele de parbriz continuau sa
scârţâie. Parcă aveam în faţă coloanele care se înalţă şi se coboară pe ecranul
unui elecrocardiograf ce-mi înregistra pulsaţiile inimii. Bineinteles,
configuraţia mişcării nu era aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat,
îmi arăta la fel, că trăiesc.
Motorul monoton strângea toate
gândurile într-o matcă. Drumul întins, mai mult bănuit, se lăsa măturat, când
si când, de ţintele mişcătoare ale farurilor ce se scurgeau pe lângă noi, fără
să lase vre-o urma. Din faţă, se prăvăleau ca o ploaie de meteoriţi, ţinându-şi
calea şi dispărând într-un neant al lor. Dar şi din spate, doi-trei licurici
mai grabiţi, ne-au ajuns şi depaşit până la urmă, întârziind să clipească în
dreptul nostru, într-un nor aprins.
Dar ce se intamplă? Parcă de deasupra,
dintr-o dată, cineva trage şovaielnic cu o mână cortina. Întrebarea persistă.
Oare spectacolul s-a terminat, sau abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează
în decor un soare care devine tot mai strălucitor.
E ziua lui Eminescu. 163 de ani de la
naştere. Nici nu ştiu cum a trecut vremea. Mă apropiasem de Piteşti. Vedeam
deja instalaţiile şi recipientele uriaşe profilate în culorile şterse, cenuşii
ale Petrochimiei. Altădată, acolo strălucea o constelaţie de lumini şi flăcări
imense ardeau cerul din mai multe turnuri.
Nici nu ştiu cum a trecut ziua la un
pahar de whisky cu prietenii, discutând asupra unui manuscris care credeam eu
ca-l pot trimite la tipografie! Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit că acea
carte mai poate fi cizelată cumva, ca să poată ieşii în lume.
Seara ne-am amintit din nou de
Eminescu şi am descins la ceainăria La Librărie Mon Cher, în faimosul aşezământ
de care v-am mai vorbit, unde amicul Nae reţinuse o masă pentru a urmarii împreună
un recital al trupei de actori de la teatrul Davila, conduşi de Varodi,
regizorul.
Pentru mine, ieşirea la acea oră în
oraş era deja un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau platinată
artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu toată slăbiciunea mea
declarată pentru cosiţa aurie, dar de dragul Luminiţei Borta am lăsat
calculatorul şi m-am înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky
n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin).
S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci
scrisorile poetului către Veronica, şi ale ei, către Emin. O
seară liniştită în care am simţit printre noi, omul, nu geniul, cu iubirile şi
geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii eminesciene şi alte două-trei,
dedicate lui. Sorescu, Nichita şi am avut surpriza să aud şi o poezie de-a mea.
Curgea bine. Îmi părea cunoscută de la un anumit moment. Mi-am dat seama într-un
târziu, chiar era a mea.
La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi
să-i strâng mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori Pasărea ceţii,
dar nu avusesem ocazia să ne cunoaştem.
– Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am permis s-o
aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...
– Nu maestre, chiar sunt onorat!
Am părăsit imediat dupa spectacol
localul, odată cu Alora Serp, poeta şi încă o blondă pe care n-o cunoşteam. Le-am depaşit,
salutandu-le, dar după câţiva paşi mi s-a părut că sunt strigat. Nu m-am întors.
Adâncit în gânduri, mi-am continuat drumul, dar am auzit în spatele meu paşi
alergând. Mi-am
dat seama că nu mă înşelasem. Era Alora care m-a rugat s-o însoţesc pe blondă
pănă în centru, fata nu cunoaşte locurile şi pe deasupra sunt pline străzile de
câini vagabonzi.
– Câini şi vagabonzi, completez eu. Nu mi se părea deloc o
corvoadă, mai ales că drumul către casă trecea pe lângă Hotelul Argeşelul, unde
trebuia să o depun.
Nu sunt un volubil, precum
mă ştiţi! Nu am infiripat practic o adevărată discuţie! Câteva întrebări
convenţionale şi raspunsuri în acelaşi ton! Avea un timbru al vocii plăcut, dar
chipul, infăşurat într-o glugă, n-avea cum să-mi facă mari promisiuni. Ştiam că
e blondă practic, din sala unde hazardul o poziţionase cu spatele către mine,
aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând ascuns.
Am ajuns repede în centru, mi-a mulţumit pentru companie şi abia
atunci m-a fulgerat cu un zâmbet cald, subliniat de o nuanţă târzie, “imi pare rău că a fost doar
atât!”. Mi s-a părut că îmi întinde încă o nadă, rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă
unde găseşte un non-stop, să cumpere ceva de mâncare.
Orbit de ceaţa care mă
bântuise dis de dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e întâmplător),
mi-am adus aminte că în frigiderul meu gol, pusesem la prânz câteva feliuţe de
şuncă ţărănească şi mai era un borcan cu zacuscă.
Cu siguranţă, destinul işi
făcuse datoria, îmi trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele,
dar, uitându-mă la ceas, era zece jumatate, mă trezesc zicându-i că nu ştiu
unde ar mai putea fi undeva deschis. A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul.
Ea incercase, n-avea nici o vină că eu ratasem întâlnirea cu destinul.
– O seară plăcută în continuare!
– Mulţumesc, mi-a părut bine...
Cum să-mi pară bine! Am tras
cortina cu propria mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el, singur şi
nefericit.
