La Librărie Mon Cher... cu Eminescu

            Intrăm pe autostradă. Ceaţa densă, trimite în parbriz vălătuci de aburi în straturi compacte. Un panou luminos, atârnat  deasupra, chiar la intrarea pe A1, abia reuşeşte să transmită difuz, din încercuire, mesajul scris cu litere mari, roşii, de pericol la drum în condiţiile date şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor. Şoferul ambaleaza motorul şi apasă cu sârg pedala acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de atinge asfaltul. Dungile intermitente ale marcajului de pe mijlocul benzii, ne încredinţează că nimic pe lume nu e la voia întâmplării. Destinul are regulile lui şi urmează directive precise.

          Totuşi, o porţiune nemarcată în şosea, preţ de câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să alerteze intensitatea emoţiei şi trăirilor.

          Azi e ziua lui Eminescu. Radio ZU, punctează cu umor momentul, transmiţându-ne pe unde, o poveste muzicală a celor  de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi sensibilitatea eminesciana a versurilor îndrăgostiţilor din cartier.

          Parcă ochii s-au mai obişnuit cu peisajul şi întrezăresc pe margini copaci încărcaţi cu zăpadă, pe ambele laturi, gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt plopi fără soţ, mai repede nişte perdele forestiere, crescute compact, risipite ca parazapezi naturale, gândite de guvernanţii de altădată ca măsură de prevedere contra viscolului. Timpul acela se măsura pe altfel de coordonate. La ce le-or fi trebuit atunci, că nu erau autostrăzi, nici viscole atât de mari şi nici atâtea campanii electorale în care sa-şi proclame realizările. Campaniile lor erau doar agricole şi se ţineau strâns legate de anotimpuri.

          Ştergătoarele de parbriz continuau sa scârţâie. Parcă aveam în faţă coloanele care se înalţă şi se coboară pe ecranul unui elecrocardiograf ce-mi înregistra pulsaţiile inimii. Bineinteles, configuraţia mişcării nu era aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat, îmi arăta la fel, că trăiesc.

          Motorul monoton strângea toate gândurile într-o matcă. Drumul întins, mai mult bănuit, se lăsa măturat, când si când, de ţintele mişcătoare ale farurilor ce se scurgeau pe lângă noi, fără să lase vre-o urma. Din faţă, se prăvăleau ca o ploaie de meteoriţi, ţinându-şi calea şi dispărând într-un neant al lor. Dar şi din spate, doi-trei licurici mai grabiţi, ne-au ajuns şi depaşit până la urmă, întârziind să clipească în dreptul nostru, într-un nor aprins.

          Dar ce se intamplă? Parcă de deasupra, dintr-o dată, cineva trage şovaielnic cu o mână cortina. Întrebarea persistă. Oare spectacolul s-a terminat, sau abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează în decor un soare care devine tot mai strălucitor.

          E ziua lui Eminescu. 163 de ani de la naştere. Nici nu ştiu cum a trecut vremea. Mă apropiasem de Piteşti. Vedeam deja instalaţiile şi recipientele uriaşe profilate în culorile şterse, cenuşii ale Petrochimiei. Altădată, acolo strălucea o constelaţie de lumini şi flăcări imense ardeau cerul din mai multe turnuri.

          Nici nu ştiu cum a trecut ziua la un pahar de whisky cu prietenii, discutând asupra unui manuscris care credeam eu ca-l pot trimite la tipografie! Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit că acea carte mai poate fi cizelată cumva, ca să poată ieşii în lume.

          Seara ne-am amintit din nou de Eminescu şi am descins la ceainăria La Librărie Mon Cher, în faimosul aşezământ de care v-am mai vorbit, unde amicul Nae reţinuse o masă pentru a urmarii împreună un recital al trupei de actori de la teatrul Davila, conduşi de Varodi, regizorul.

          Pentru mine, ieşirea la acea oră în oraş era deja un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau platinată artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu toată slăbiciunea mea declarată pentru cosiţa aurie, dar de dragul Luminiţei Borta am lăsat calculatorul şi m-am înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin).

          S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci scrisorile poetului către Veronica, şi ale ei, către Emin. O seară liniştită în care am simţit printre noi, omul, nu geniul, cu iubirile şi geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii eminesciene şi alte două-trei, dedicate lui. Sorescu, Nichita şi am avut surpriza să aud şi o poezie de-a mea. Curgea bine. Îmi părea cunoscută de la un anumit moment. Mi-am dat seama într-un târziu, chiar era a mea.

          La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi să-i strâng mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori Pasărea ceţii, dar nu avusesem ocazia să ne cunoaştem.

          – Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am permis s-o aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...

          – Nu maestre, chiar sunt onorat!

          Am părăsit imediat dupa spectacol localul, odată cu Alora Serp, poeta şi încă o blondă pe care n-o cunoşteam. Le-am depaşit, salutandu-le, dar după câţiva paşi mi s-a părut că sunt strigat. Nu m-am întors. Adâncit în gânduri, mi-am continuat drumul, dar am auzit în spatele meu paşi alergând. Mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Era Alora care m-a rugat s-o însoţesc pe blondă pănă în centru, fata nu cunoaşte locurile şi pe deasupra sunt pline străzile de câini vagabonzi.

          – Câini şi vagabonzi, completez eu. Nu mi se părea deloc o corvoadă, mai ales că drumul către casă trecea pe lângă Hotelul Argeşelul, unde trebuia să o depun.

          Nu sunt un volubil, precum mă ştiţi! Nu am infiripat practic o adevărată discuţie! Câteva întrebări convenţionale şi raspunsuri în acelaşi ton! Avea un timbru al vocii plăcut, dar chipul, infăşurat într-o glugă, n-avea cum să-mi facă mari promisiuni. Ştiam că e blondă practic, din sala unde hazardul o poziţionase cu spatele către mine, aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând ascuns.

          Am ajuns repede  în centru, mi-a mulţumit pentru companie şi abia atunci m-a fulgerat cu un zâmbet cald, subliniat de o  nuanţă târzie, “imi pare rău că a fost doar atât!”. Mi s-a părut că îmi întinde încă o nadă, rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă unde găseşte un non-stop, să cumpere ceva de mâncare.

          Orbit de ceaţa care mă bântuise dis de dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e întâmplător), mi-am adus aminte că în frigiderul meu gol, pusesem la prânz câteva feliuţe de şuncă ţărănească şi mai era un borcan cu zacuscă.

          Cu siguranţă, destinul işi făcuse datoria, îmi trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele, dar, uitându-mă la ceas, era zece jumatate, mă trezesc zicându-i că nu ştiu unde ar mai putea fi undeva deschis. A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul. Ea incercase, n-avea nici o vină că eu ratasem întâlnirea cu destinul.

          – O seară plăcută în continuare!

          – Mulţumesc, mi-a părut bine...

          Cum să-mi pară bine! Am tras cortina cu propria mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el, singur şi nefericit.