XV. Securistul . Dosarul Albaştrii

Notă: Text interesant, mai lung(necorectat) dintr-o versiune în word a cărţii cerut de cativa cititori de peste ocean ai blogului meu

                                                                               *

a

XV. Securistul

Întâlnire de gradul trei cu securistul. Sunt trei luni de când Gicu mă ameninţă că îmi mijloceşte o întâlnire cu unul dintre securiştii ce au lucrat în dosar. E drept, el nu apare decât în perioada de încheiere a dosarului, când dispoziţiile erau ca povestea să nu mai continue. Străluceau deja pe umeri stelele, iar primele grase obţinute de către ofiţerii direct implicaţi, drept recompensă pentru activitatea lor laborioasă, erau de mult cheltuite.

Probabil inconsistenţa dosarului, risca să devină o posibilă ameninţare sau un prilej de glumiţe printre colegi, mai ales că se schimbaseră cadrele şi tot mai mulţi securişti inteligenţi, şcoliţi, au intrat în sistem. Puţini din cei vechi, „fenomenali adevăraţi”, de prin anii cincizeci rezistaseră.

Documentele atestă ca în anul 1969 au fost angajati peste 2000 de titraţi, ceea ce a însemnat o adevarata infuzie de tineri intelectuali, acţiunea continuând şi în anii următori. Printre ei şi securistul nostru de bine, licenţiat în drept (Şcoala de Securitate de la Băneasa fusese ridicată la rang de secţie a Facultăţii de Drept, printr-un protocol semnat între şeful CSS, Ion Stănescu şi Mircea Maliţa, ministrul învăţământului de-atunci). Cu examene strălucite, absolvent al unor cursuri de pregătire şi perfecţionare a ofiţerilor de specialitate pe lângă DIE sau SIE, cum s-o fi numit, cunoscător al limbii franceze, avea perspectiva de a fi ataşat pe lânga vreo ambasadă în străinătate. Şi cu toate că rezultatele examenelor îl poziţionau în cap de listă, i s-a oferit un post, doar undeva prin Africa, o ţară bananieră, în timp ce locotenentului Bucurel, o altă cunoştinţă de-a noastră, plasat în coada listei i-a revenit  consulatul de la Atena. Funcţiona PR-ul din plin, de fapt o vari-antă public relations românească, pile şi relaţii

A renunţat la externe, rămânând în Piteşti la Judeţeana de Securitate, ocupând la un moment dat chiar locul  Bucurelului – bine gestionat şi menţinut la foc de veghe de promovatul ataşat consular, la câţiva ani după evenimentele noastre. (Într-o discuţie ulterioară cu Virgil, tatăl fratelui meu, acesta mi-a spus că nu crede că ar fi putut ajunge consul, un fost fotbalist la Dinamo Piteşti, cum fusese Iliuţă, ci un slujbaş pe-acolo … Lucian Băjenaru (Fouche) ulterior mi-a confirmat că a fost de-adevăratelea consul). Postul de la judeţ era acela de responsabil cu problemele tineretului.

Am primit semnal telefonic de la Gicu pentru ora unsprezece, să ne întâlnim la „Doi cocoşi”, o cârciumă cu dever mare în cartierul Ceair, pe vremea ailaltă. L-am sunat pe Iordache, cum convenisem cu o seară înainte. Îşi manifestase dorinţa să participe şi el la întâlnire. Era numai bine; suspectam, cu memoria mea afectată, să nu scap amănunte cumva din discuţie şi în trei, mă gândeam că e mai uşor să reconstituim conversaţia, la o adică. Un moment îmi trecuse prin cap ideea să folosesc şi eu tehnică operativă, ca aparatcik-ul securităţii pe vremuri, numai că n-am găsit reportofon şi n-aveam nici măcar telefon mobil la îndemână, să-mi ofere facilitatea respectivă. Pe deasupra, riscam ca secu-ristul, ajuns „sereist”, expert în metode specifice, să-şi ia măsuri de precauţie şi să mă deconspire.

Ică, aflat într-o stare gripală n-a mai dorit să ne însoţească. L-am înţeles. Am coborât coasta străzii Craiovei încercând să-mi sistematizez cumva setul de întrebări, nu speram să obţin cine ştie ce informaţii, dar măcar câteva străluminări, puteam încerca la starea de ceaţă pe care o căpătasem din dosar şi de aiurea. Treaba cu aiurea, provenea mai mult din incapacitatea mea de a-mi lega clar secvenţele trăite şi de a le desprinde de cele fabricate de scenarişti.

Nici nu ştiu când a trecut vremea, m-am trezit lângă biserica Sfântul Gheorghe uimit de rezonanţa, înălţimea şi frumuseţea glasurilor soliştilor din corul bisericii. Era duminica de după Sfântul Ion şi asistenţa se prelungea până afară, pe trepte. Câtă stare de bine pentru biserică! Nu mai spera, nu cu mult timp în urmă, să redevină vreodată instituţia cea mai credibilă din stat, e adevărat într-o lume fără prea multe puncte de sprijin.

În faţă la „Doi cocoşi”, aştepta Gicu. L-am văzut de departe cu geanta pe umăr, avea cu siguranţă în ea şi cadoul incendiar pentru mine. Îi intrase în obicei să-mi aducă de fiecare dată într-o sticlă, când ne întâlneam, o ţuica veche de optsprezece ani, pe care o păstra la ţară într-un butoi numai de el ştiut, v-am mai spus.

– E ca în amor, nu-ţi încurci prietenii adevăraţi cu fetişcane minore!

Ne-am uitat prin geam, localul devenise jalnic. Şase mese şi cinci clienţi într-un spaţiu destul de mic şi neprimitor, nici a zecea parte din restaurantul în care se desfăşurau altădată tot felul de sindrofii. Preţ de un sfert de oră, până să apară omul nostru, am schimbat câteva vorbe cu Gicu întrebându-l, cum era şi firesc, dacă mai ştie ceva de amicul Nae. El locuise pe vremuri chiar în spatele complexului, într-un bloc cu patru etaje, la parter cu părinţii, dar şi la etajul patru un timp, după ce se însurase. Zona fiindu-ne amândurora foarte bine cunoscută.

Am aruncat o privire către farmacie, la debit, acolo unde doamna Radu, mama lui Nae  a vândut o viaţă întreagă ţigări. Spaţiul acum era folosit în alte scopuri, ca şi restul clădirii, inclusiv cea mai mare parte din fostul restaurant. Pereţii de rigips, invenţia  vremurilor de tranziţie de după '89, au dat iluzia multora că pot să-şi părăsească meseriile de bază şi se pot îmbogăţi rapid cu micile afaceri. Ce simplu e să fi patron! Numai că pereţii de rigips, n-aveau cum să devină peste noapte structuri de rezistenţă.

Încercam să-mi aduc aminte dacă ghena de gunoi, trântită cumva anapoda chiar în faţa stabilimentului, către Calea Bucureşti, îşi afla locul de pe vremuri tot acolo. Numai că  un tip, uşor cocârjat ne studia atent sub pretextul aprinderii unei ţigări.

– Ăsta e Nae! zise Gicu făcându-i un semn de apropiere. Am constatat în fugă că Nae era acelaşi, fizic vorbind, dar era altul în realitate. Nu mai eram prieteni! Ne-a întors rapid spatele pierzându-se printre blocuri. Gicu mi-a spus că a mai încercat să stea de vorbă cu el, fără rezultat. Mărturisesc, dacă s-ar fi apropiat de noi n-aş fi ştiut de unde să-l iau, ce să-l întreb? Lucruri convenţionale? Concrete?... Desigur, la el este cheia întâmplărilor noastre, dar având-o, nu cumva putea să dispară interesul meu pentru a isprăvii cartea? Căpătasem pentru Nae o răceală străină mie, pe care lucrul la „Albaştrii” mi-o conturase. Personajul mi se înfăţişase în tuşe groase, nenuanţate, pe măsură ce progresam în dosar. Oare nu devenisem intransigent, oare nu cumva forţând demon-straţia de dragul personajului, am adus atingere sau voi aduce nemeritat, omului care tocmai se pierdea printre blocuri? M-am gândit, după ce termin de scris cartea să-l caut şi să vorbim. Să-l rog să scrie, să mai dea o notă sau o declaraţie despre el, ce-a suferit, prin ce a trecut – cu ochii de-acum. Doar el ar putea nuanţa. De fapt, tuturor albaştrilor ar trebui să le cer. Să ne facem dosarul nou, ca un rechizitoriu întârziat.

Apare şi securistul, înalt, atletic, n-ai cum să-i dai şaizeci de ani. Intrăm şi ne aşezăm la o masă. Toţi cei din jur, clienţi, vânzători, îl salută cu respect. Mă uit mai bine, numai pensionari. Mulţi „foşti activişti de partid” şi cel puţin unul, coleg de breaslă cu securistul. Acesta îi aruncă peste masă câteva vorbe slugarnice. Nu le reproduc.

– Putem vorbi?

– Nici o problemă, mi-a fost subaltern, dar acum nu mă mai feresc de nimeni. Doar că n-aş dori să-mi folosiţi în carte numele, nu vreau unul şi altul dintre colegi să-mi arate mai târziu obrazul: „Bine mă Vasile, tocmai tu să-i dai ăluia informaţii?”

Au sosit şi cafelele, eu şi securistul cu lapte, a lui Gicu fără ingrediente.

Inteligent, amabil, a ocollit abil răspunsurile. Şcoala profesiei a parat întrebările mele cu dizertaţii colaterale, astfel că majoritatea timpului a trebuit să-i povestesc eu părţi întregi din dosar, după care sec, trăgea te mir ce concluzii gen: „Da, se făceau abuzuri!”

Excesul de zel, a recunoscut era răsplătit de superiori şi era sigur că atunci, după procesul public (Nu ştiu de ce totdeauna mi se pare mai nimerit să-i zic aşa şi nu „demascare publică”, cum m-a corectat partenerul meu de discuţie), o constelaţie întreagă de stele a coborât din cer pe umerii celor care au adunat filă cu filă, hrană pentru indignare şi mânie proletară.

Mi-a mărturisit că a fost la proces, dar n-a lucrat la dosar decât în partea finală când s-a întâlnit cu fiecare dintre noi şi a stat de vorbă, cum era procedura închiderii oricărei operaţiuni de urmărire informativă. (Cu adevărat, de la el în dosar numai referinţe bune). Nu l-a citit întreg niciodată şi nu-şi aminteşte mare lucru. M-a încredinţat însă că există microfilm şi că erau multe fotografii cu tentă mistică între paginile sale. S-a mirat că nu le-am găsit.

Am încercat să-i smulg o părere; dacă faptele noastre justificau în vreun fel mascarada flagrantului şi ameninţarea cu pistoalele, a unor copii în fond. L-am făcut să citească acel adevărat ordin de front, „Planul de operaţiuni” –  îl adusesem cu mine. N-am obţinut prea mult, în opinia lui era doar un abuz ca oricare altul ce n-ar fi putut genera în nici un caz repercursiuni asupra securiştilor, pentru că aveau aprobările cuvenite. „Se mai sărea calul!”

Bieţii de noi, ni s-a schimbat cursul vieţii pentru că un comandant, ca să nu se plictisească, „sărea calul uneori” degustând din fişetul lui diversele sortimente de whisky, până i se umezeau ochii şi nu mai distingea limpede calul de călăreţ.

Nu mi-a împărtaşit convingerea mea că s-a vrut de la început arestarea noastră şi nici implicarea lui Ceauşescu la oprirea evenimentelor nu i se pare credibilă.

– M-am învârtit mult prin cercul celor de la revista „Argeş”, iar cu Tomozei (Cel care, împreună cu Nichita i-ar fi prezentat situaţia noastră preşedintelui, îi relatasem secvenţa ştiută de la ClauD), legasem oarecum o prietenie, schimbând deseori impresii, mi-ar fi spus despre demersul lor. Nu susţin că e imposibil, dar nu cred că toate lucrurile ajungeau la ăl mare.

Mi-a demontat şi întâmplarea de la revoluţie cu comportamentul lui Mincu făcân-du-l groghi pe portar:

– E definitorie pentru caracterul lui, recunosc, şi fără îndoială o puteţi folosi în carte, însă sunt sigur că la acea vreme el nu mai era comandant, altul era în funcţie… 

Iar despre întâlnirea Claudiei în Olanda cu el în calitate de traficant de maşini ,după revoluţie:

– S-ar putea să fie o confuzie de nume. Vărul său, Emil Mincu (Prezent la  pune-rea in scenă a flagrantului), mai avea un frate George, sau Gheorghe Mincu, după revoluţie ajuns consul in Danemarca (Revoluţie, suna ciudat în gura securistului, să fi fost şi revoluţia lui?), având zona de activitate şi în Olanda. Cu el probabil l-a confundat Claudia, purtând acelaşi nume.

Am rediscutat ulterior aspectul cu Claudia, pe „mess”. Ea susţine că aşa s-a prezentat acel personaj, ca fost comandant la Argeş, îmbătrânit şi ramolit cum era, ea n-avea cum să-l recunoască, însă sentimentul reprimat de a sări peste masă să-l strângă de gât, l-a trăit cu acuitate, cât timp au stat fată-n faţă cu măştile puse. L-am întrebat pe Vir-gil, uite că Virgil a ajuns consilierul meu pe probleme de Securitate, el fiind doar în mili-ţie, mi-a comfirmat că Mincu ăl bătrân ar mai fi avut un frate, agent diplomatic. „Poştaşul” – îşi purta diplomatul cu documente legat cu cătuşe de mână prin ambasadele noastre în Europa,  poate acesta să fi fost cel ce s-a prezentat fost comandant la Argeş. Prea mulţi Minci, nu e important!

Mai util mi-a fost securistul nostru când i-a trecut în revistă pe toţi cei care apar în dosar în tabăra ochilor albaştri, din care, oricât de băiat bun ar fi fost (S-a străduit), a făcut şi el parte. De fapt nu s-a străduit prea mult, păstra mândria profesiei, doar că s-a delimitat oarecum de abuzurile şi încrâncenările unor colegi.

L-am întrebat la un moment dat, dacă regretă ceva din activitatea de-atunci şi mi-a răspuns că aşa erau timpurile, şi-a iubit meseria, şi aceasta i-a oferit multe satisfacţii atât înainte, cât şi după revoluţie. Ulterior în SRI, sub Măgureanu, când trebuia să fie numit într-o funcţie importantă, i s-au dat în presă nişte documente dintr-un dosar, fabricat sau nu, fără relevanţă! Nu era sigur că dom’ profesor era străin. Tehnicile se testau cu sigu-ranţă şi în interior, nu numai în afara sistemului.

– De fapt şi Mincu, comandantul, a fost forţat să plece din funcţie datorită unor neînţelegeri cu generalul Suceavă. Ion Stancu, şef serviciu informaţii interne (Şi el prezent la flagrant), s-a pensionat din cauza conflictului cu Mincu. Şi tot aşa un şir de alte exemple pe care respectivul le avea depozitate riguros pe rafturi, în mintea sa bine mobilată. Şi-atunci puteam eu să cred că nu-şi mai aduce aminte nimic despre dosarul nostru, unic în felul lui cum recunoscuse?

I-am luat pe rând pe ofiţerii din cele două grupe operative constituite, cu „Planul de operaţiuni”, despre care am mai făcut vorbire mai devreme, în faţă: „...în vederea eliminării pericolului pe care îl prezintă activitatea desfăşurată de membri acestei grupări, capabili chiar de acţiuni violente, fapt pentru care la realizarea prinderii în flagrant trebuie acţionat cu curaj şi rapiditate, folosindu-se elementul surpriză şi forţa fizică...”

Iată-i pe cei care au acţionat „cu curaj şi rapiditate folosind din plin elementul surpriză şi forţa fizică”, în viziunea partenerului de discuţie. Din primul grup operativ, cel ce trebuia „să realizeze încercuirea casei şi avea misiunea să reţină pe cei care ar încerca să fugă, făceau parte:

Lt. Col. Vasile Dima, şef serviciu investigaţii, decedat ca pensionar la vârsta de peste şaptezeci de ani, cauza morţii - infarct.

Cpt. Gheorghe Badea, contrainformaţii, trăieşte, pensionar. (L-a corectat Virgil, mai târziu, „ăla cu mustaţa oală, ca a lui Ţiriac ce-i acoperea din părţi gura, nu mai putea vorbi la un moment dat, a murit şi el prin martie anul ăsta.”)

Cpt. Ion Dumitrache, şef corespondenţă (El ar fi trebuit să ştie dacă totuşi, vreunul dintre noi a scris vreodată un rând la „Europa Liberă”) decedat, cauza morţii - infarct.

Lt. maj. Cornel Bîlă, „caracter 0” (Aprecierea îi aparţine, ca şi restul explicaţiilor.) În zilele revoluţiei era locţiitor la Târgovişte, a apărut la televizor în secvenţele arestării lui Ceauşescu, ulterior a ajuns la Piteşti, pensionat militar; a fost şi şeful gardienilor publici, mult timp după ce legea nu-i mai permitea acest lucru.

Lt. maj. Emil Mincu, văr cu comandantul, i se spunea „profesorul”, poate după nevasta lui care era profesor de istorie. Trăieşte, pensionar la Bucureşti; pentru el, tim-purile bune n-au fost colorate politic, au fost un bun permanent.

Lt. Nicolae Berechet, pe atunci răspundea de tineret în cadrul miliţiei şi el era dintre cei şcoliţi. Despre generalul Berechet, fostul şef al Poliţiei Române în perioada 1997-2001, implicat într-o serie de scandaluri răsunătoare, nu facem vorbire. (Din punctul meu de vedere, dacă în procesul verbal de la „flagrant” –  el l-a scris – ar fi trecut cu ocazia percheziţiei, suma adusă în servietă de „scenarişti” şi nu cea reală, de 5 lei şi 25 de bani, cât s-a găsit în buzunarele marilor pokerişti ai lumii care jucau mizând destinului României socialiste, altfel s-ar fi numit „demascarea noastră publică”.)

Ultimul din grupă, Lt. Ilie Bucurel, cel care a întocmit dosarul; tânăr, şarmant, nu e exclus să se fi folosit de unele fete din grup pentru a forţa, delicat, firul poveştii şi pro-pria-i avansare. A obţinut-o rapid ajungând consul la Atena. Un pas uriaş de la fotbalistul Argeşului, coleg cu Ioachim Popescu şi Ilie Stelian, până la funcţionarul diplomatic, chiar nu are importanţă dacă a ajuns sau nu la rangul de consul (Puţin probabil, aşa cum am mai spus în viziunea lui Virgil şi sigur, cum mi-a comfirmat Lucian). 

– A fost bine şi pe vremea tătucului Iliescu.

– Auzisem că a decedat.

– Nici pomeneală!

Şi urmează „greii” (Cuvântul îi aparţine); cei care aveau ca sarcini „realizarea pătrunderii în obiectiv”.

Lt. col. Emil Ploscaru.

– Când şi când, îi sărea mâna din umăr. De la Arsenescu i se trage.

*

(Ştiam despre Ploscaru de la Virgil, „consilierul meu” cum v-am mai povestit, soţul mamei, cu care am relaţii destul de bune acum, după ce biata de ea a trecut dincolo.

Într-o plimbare animată de câteva pahare cu ţuică, coborând pe Măţău deasupra Câmpulungului, întorşi de la cabana de vacanţă pe care o construise mai mult de gura fratelui meu, mi-a arătat o casă destul de mare, solidă, unde o armată întreagă de securişti l-a prins prin anii '60  pe Arsenescu.

Locuiseră acolo trei surori nemăritate, Ileana, Victoria şi Veruţa, fetele lui Apos-tol Poştoacă, cele care îl ascundeau. Ieşea afară numai noaptea. Se pare că Arsenescu trăise sigur cu două dintre ele, dacă nu cu toate trei, gura lumii slobodă, cu una având şi o fată. Numai Ileana s-a măritat mai târziu. Mai avea un ascunziş la Nicolae Bivol, într-o casă din cealaltă parte de sat şi încă unul la Nicolae Aldea. Îşi schimba tot timpul locul.

Toţi au făcut puşcărie, după ce l-au prins. L-a trădat unul Croitoru ginerele lui Nicolae Aldea. Ăsta primise o condamnare la 18 ani pentru delapidare. Fiind în detenţie la penitenciarul Vâlcea, făcea curăţenie la raionul de miliţie ca om de servici, a ieşit la raport, comandant era unul Despa, şi a oferit informaţia despre ascunzişurile lui Arsenescu în speranţa că va fi eliberat. Cum poate avea libertatea asemenea preţ!?

Despa a luat legătura prin telefon cu comandantul Stanciu de la Argeş şi ultimul l-a informat pe ministru. La rândul său, acesta a intocmit actele de graţiere pentru trădător.

Potera a fost organizată în februarie 1960, chemaseră în ajutor şi efective de la Dâmboviţa. Au înconjurat toate casele suspecte, „realizând pătrunderea în obiectiv”şi   l-au prins. Printre cei care au executat operaţiunea s-a numărat şi ofiţerul Ploscaru, nu ştiu ce grad avea atunci. De altfel, el a participat în munţi şi la arestarea Arnăuţoilor. Aceia da, erau „capabili de acţiuni violente”!... albaştrii de noi...

Satul, părăsit pe trei sferturi, cobora de pe munte de o parte şi de alta a unui drumeag de ţară, rupt din loc în loc de viitură. Nicăieri glasuri de copii. Casele înseşi, îngenuncheate, păreau fantome, cu zidurile şi acoperişurile lor sparte. Doar ploaia şi vântul îşi mai găseau refugiu sub mormanul de cărămizi. De mirare cum totuşi au rămas în picioare casele după ce sufletele s-au băjenit, urnindu-se la deal – greu, către cimitir – cu numele încrustate pe răbojul crucilor, şi la vale –  de-a rostogolul, către oraş sau altă zare deschisă – cu numele încrustate nicăieri.

„După ce l-au prins şi judecat, în actul de condamnare, am avut ocazia să-l citesc, s-a reţinut doar deţinerea ilegală de armament. Într-o noapte, Arsenescu a fost scos din beciurile Securităţii de la Piteşti şi împuşcat”. Atât ştiusem de la Virgil. Oficial,  Arsenescu a fost împuşcat la Jilava)

*

Securistul m-a ascultat răbdător, aducând completări despre mâna cu pricina a lui Ploscaru.

– Dislocarea braţului i se trage de la Arsenescu. Tot într-o noapte, stârnit de al-cool, colonelul (Nu era colonel atunci) a găsit o ulucă ruptă dintr-un gard, în curte şi a coborât în beci să-şi viziteze preţioasa captură. Arsenescu dormea. Printre gratii l-a înţepat, hârâindu-l ca pe un câine, iar acesta a prins fulgerător braţul colonelului, cu ulucă cu tot, într-un moment de neatenţie şi nu i-a mai dat drumul, decât după ce i l-a smuls  din umăr.

Lt. col. Constantin Micutelu, un alt dur; şeful serviciului anchete penale, cu multe păcate. A decedat într-un accident groaznic pe autostradă. Blestemele! S-a aşezat în faţa unui tir, sigur pe el cu gând să-l oprească, tirul sau turcul din tir, n-a ascultat comanda, n-a oprit. (În noaptea anchetei mi-a dat o palmă, apăsat, să-mi scoată pe nas sângele albastru. Virgil îmi spusese că dimineaţa avea traseu, întâi intra la restaurantul Argeşul, bea două coniace legate şi pleca la serviciu. La şapte şi cincizeci intra pe poartă.)

Maior Ion Stancu, şef serviciu informaţii interne, trăieşte, s-a pensionat mai devreme din cauza unui conflict cu Mincu.

Cpt. Ion Stoica; din păcate, pe acesta omul nostru nu şi-l mai aminteşte. (De întrebat Virgil! Nu l-am mai întrebat.)

Maiorul Ion Cotenescu; era pozarul. El făcea poze nu lua decizii. (Mă gândesc ce poze avea in panoplie de ajunsese maior, dar nu am dreptate, aşteptai anii şi veneau gradele.)

Plt. adj. Victor Păvălache, un băiat răsărit, sensibil, cu liceul, nu i-a găsit rostul acolo la descindere, avea un scris ortografic, era secretarul, uşierul lui Mincu, se ocupa de dosare, mai târziu l-au pasionat timbrele filatelice, expoziţiile. Viaţa cu căile ei.

Iar despre ultimii doi, sub conducerea cărora urma să se desfăşoare ancheta după aducerea la sediul Securităţii:

Lt. col. Traian Ştefan, locţiitorul comandantului, eminenţa cenuşie fără de care nu se mişca nimic în unitate. El era prieten cu Augustin Z.N. Pop, universitarul pe care îl foloseam uneori ca să desluşească în manuscrisele unor scriitori suspectaţi, tenta duşmănoasă.

Şi maiorul Marin Lazăr, ce fusese locţiitorul comandantului Miliţiei, avea să ajungă la revoluţie nu mai puţin decât general de brigadă, iar după, în conducerea gardi-enilor publici împreună cu şeful acestora, nimeni altul decât Cornel Eugen Bîlă.

Asta a fost tot. Omul nostru ne prevenise că nu mai e sub arme, dar primea dispo-ziţii precise de la soţie.

A sunat întradevăr telefonul şi ni l-a răpit. Amabil, mi-a dat un număr de telefon, dar m-a prevenit că nu răspunde decât foarte rar numerelor necunoscute. Se pare că  telefonia actuală nu-i inspiră încredere.

*

S-au scurs câteva zile. Am recitit adnotările de la „Doi cocoşi”. Mă gândesc şi la parcursul general al întâmplării. Lucrurile nu se potrivesc într-o logică normală. Secu-ritatea şi numai ea, protejând un sistem, ne-a scos în afara lui vopsindu-ne într-o culoare de un albastru potrivnic. Copleşiţi de albastrul acela, legaţi ca de un lanţ, n-am mai putut zbura.

Metafore inutile, nici măcar nu ştiu cât adevăr poartă în ele. Poate că n-am mai avut curajul să încercăm zborul, unii dintre noi, alţii poate ne-am zis că e mai sigur să ne târâm pe pământ printre cei mulţi, amorfi. Cert e că decembrie '89 ne-a prins derutaţi.

Unde suntem acum? Dacă parcurgem tabelul încropit la flagrant, răstălmăcit apoi în proces şi-l punem alături de cel al securiştilor din „Planul de operaţiuni”... Dacă am compara curba destinelor după dărâmarea sistemului, pe care ei l-au apărat de noi, nişte copii – sensul ar fi trebuit să se inverseze, cei de deasupra – să coboare, iar cei doborâţi – ar fi trebuit să urce. Dar s-a întâmplat precum într-o clepsidră, oricum ai întoarce-o, nispul se cerne la fel.

Scrie cu litere albastre în dosar că am întinat (mult prea devreme), idealurile comuniste, dăm la o parte adevărul cum l-au dat şi ei. Cine a continuat să urce, unii devenind generali, mulţi în noul sistem apărându-l tot pe cel vechi?!

Unde suntem noi?

Vasile Iordache, extras ca o măsea stricată de la regie teatru din dispoziţia orga-nelor, domeniul artistic fiind deosebit de sensibil şi periculos, reuşeşte să termine fără entuziasm ASE-ul, acostând pe un ţărm obscur, economist la Vinalcool. Nu şi-a atins niciodată potenţialul rafinat pe care-l arăta în tinereţe, în domeniul criticii literare, esteticii, sociologiei. Nu şi-a împlinit nici vocaţia de regizor.

Gheorghe Cârstea, după ce a trecut prin teatru ca actor neprofesionist, (a jucat vreo cinci ani la Teatrul Davila cu contract de colaborare), s-a orientat către siguranţa zilei de mâine, interpretând o meserie de muncitor petrolist, vândută azi cu petrol cu tot austriecilor.

Anca Voicu, divorţată de Nae, a lăsat în urmă un copil, părăsindu-l şi n-avem cunoştinţă alunecând, unde s-a oprit pe gheaţa subţire.

Pia Alexandra, un destin agitat încă de-atunci, cu tentative de suicid şi scandaluri, după căsătorie i-am pierdut urma.

Gess Bădescu, se pare că a terminat Facultatea de Chimie. De patruzeci de ani      n-am mai auzit nimic despre ea. O păstrez ca o rază de speranţă, în ceaţă.

Claudia Duminică nu s-a implinit pe măsura talentului artistic uriaş de care dispunea. A mistuit-o viaţa, cu nedreptăţile ei.

Ion Toma Ionescu n-a dus niciodată nimic până la capăt şi nici această carte.

Nicolae Radu...

* Aici s-ar fi putut opri cartea mea. Prima versiune a „Albaştrilor”.

. Prima versiune a „Albaştrilor”.

Nuferi "albaştrii"

             Eram frumoşi, împărăţeam tinereţea şi sentimentele, votca şi sucul de roşii, ne agăţam cu fală de lobul urechii cuvintele, ca pe nişte cireşe de mai. Stăpâni ai azururilor, exersam piruete şi salturi mortale cu curajul unor patinatori, fără să atigem luciul gheţii, susţinuţi de aplauze.

                                            Nuferi din gradina Reginei Maria de la Balcic

           Am descoperit că lumea e mică şi împărţită de schengenuri, că gheaţa este subţire, că cireşele sunt amare. Doar cafeaua cu sare din care sorbisem  cu atâta candoare atunci, are şi acum acelaşi gust.

          Buna mea prietenă Claudia, doar tu ai ştiut întotdeauna secretul măsurii de aur!

          Gânduri numai de bine de la noi! La mulţi ani!

          Semnăm aici dintre albaştrii: Ică, Nae, Gicu, Sanda şi Ion, dar si ceilalţi cu siguranţă ne împărtăşesc gândurile.

Mai bine Lăcătuş, mai bine Geamgiu

                  

                  Intru în fiecare zi pe blog. De fiecare dată încerc un sentiment de nesiguranţă, ca şi cum aş auzi voci. În tinereţe mea n-am dat importanţă intruşilor ce-mi circumscriau spaţiul în care mă mişcam, până când Ei m-au urcat pe o scenă şi vocile delirante au început să interpreteze o piesă pe care susţineau că am scris-o eu. Era o piesă proastă. Răsturnaseră planurile. Eu singur eram spectatorul,  ţintuit în lumina reflectoarelor, iar Ei actorii în întuneric mulţi, schimbând replici înfricoşătoare din sală, despre trădări şi atitudini duşmănoase.

            Nu mă împac de fel cu gândul de a fi suspendat pe Google+ . Câştigasem acolo în cercurile mele prieteni cu care schimbam opinii. Pasărea ceţii zbura la înălţime potrivită, traficul i se stabilizase onest. E greu să obţi suficienţi cititori când nu faci compromisuri cu prostul gust, sau nu intri în găşti!

            N-am scris nici un material abuziv , obscen, vulgar, calomnios, de ură, ameninţare, orientare sexuală, sau orice material care poate viola prevederile legale ale ţării mele, sau legislaţia internaţională, ca să fiu suspendat de Google. Am avut în schimb opinii cu privire la cum şi-au  împărţit Ei, alţi Ei _ clasa politică tropăind în bocanci, gureşă şi neobrăzată,  la putere sau  în opoziţie, _ câmpia mănoasă a ţărişoarei, pervertind sufletul poporului chinuit.

            Naivul de mine am crezut ca pot să scriu ce gândesc şi am început să aud vocile, "vocile binevoitoare", vocile _ unele respectabile: „ Măi omule, lasă-i dracului, scrie literatură că scrii frumos!” N-am făcut-o şi iată că zbor cu Pasarea ceţii, jos.

            Nu e greu să apeşi pe butonul „ raportaţi un abuz!”... Ei au  făcut-o! Şi iată-mă suspendat.

            Şi Google, ditamai americanul, se pare că a pus botul.

            Nu treceţi nepăsători, lăsaţi un semn, poate că mâine vă vine rândul! Să nu lăsăm să ne reinstaureze cenzura şi să ne încătuşeze gândul!  Şi mai ales nu părăsiţi corabia. Se caută geamgii şi lăcătuşi la Londra, dar locul nostru e aici la nord de Dunăre. Strămoşii au apărat Carpaţii cu sabia. Noi contemplăm cum sunt defrişate pădurile.   
           Naivul de mine...

           Se caută geamgii şi lăcătuşi la Londra.

Lipsă mare de lăcătuşi la Londra

             S-a spus întotdeauna că dacii de-a lungul istoriei nu au avut vocaţie de cuceritori. Nu sunt apologetul acestei forme de manifestare-vocaţie  şi nu cred că în gena strămoşilor a lipsit tocmai această latură. Sincer eu cred că scribii, cei care scriau în hrisoavele cancelariilor, invidioşi pe daci, n-au performat în înţelegerea faptelor.

          Când s-au retras în munţi din faţa romanilor, dacii superiori, au stat la taifas cu zeii şi turnând în pocale au rămas printre nemuritori de bunăvoie, renunţând în tăcere la limbă, obiceiuri, osanale, glorii efemere şi la rolul lor în măruntele istorii. Admiţând să îşi lase în serviciu posterităţii, neplătit, doar femeile. În sfârşit, mai mare ca asta ce cucerire poate fii, să-ţi laşi duşmanului nevasta ca un măr otrăvit !?...

          Dăinuie până azi în noi o judecată oarecum sucită, ieşită din norme. Urmuz, Eugen Ionescu, Tristan Tzara ca precursori al absurdului stau mărturie. Înţeleg că un vă convine exemplul?... Vreţi precursori cu glagorie cenuşie, din timpul nostru al Smurdului!?

          Sunt la mare preţ azi, ca găinile moţate, reformele.

          Să luăm reforma în sănătate. Reformistul Nicolaescu autohton genial, undeva în Bucovina, la un spital, scapă de balast într-un rift de sistem important, inaugurând cu fast activist, un lift. Ce abordare bon ton! Ce plonjon elegant, optimist!

          Intre cer şi pământ cu o simplă apăsare de buton...

          

Dosarul Albaştrii. Cafeaua

Notă: Consultand traficul, constat că există interes pentru pasajele din Dosarul Albaştrii postate pe blog. Trebuie sa recunosc, fragmentele respective sunt dintr-o etapă de atelier. Am să redau azi un capitol întreg din carte. In ciuda avertismentului de epuizare a stocului, incercati totusi să comandati online cartea la Editura Paralela 45. Vă mai dau două adrese unde poate fi lecturată cartea pe net.      

 "Incercaţi, pentru că nici nu stiti ce pierdeti" cum spune Dan Diaconescu, cel care nu e prietenul meu, poate fi un  lăcătus la Londra

Dosarul Albastrii Scribd 
Dosarul Albastrii Calameo

X. Cafeaua

M-am întâlnit cu Ică. De zece-cinsprezece ani nu ne mai văzu­sem. Surprinzător, îşi păstrase podoaba capilară, ca o aură bogată, acum complet albă. Işi plimba câinele, o lupă destul de mare lăsată liberă din lesă.

—  Ţine-ţi, te rog, animalul, simte că mi-e frică!

Ochii mustrători ai femeii şi mâinile agăţându-se de braţul celui care o însoţea, exprimau atitudine.

—   Nu muşcă. Ela, vino aici! Ascultătoare, Ela îşi potrivi pasul cu noi.

—   E mai puţin rea decât unii oameni.

Am stabilit o întâlnire adevărată pentru a doua zi, să parcurgem împreună pagini din dosar.

A venit. A preferat să citească ce aveam transcris pe laptop. Işi uitase ochelarii acasă. Se oprea doar să comenteze vreo secvenţă halucinantă, sau să întrebe ce mai ştiu despre persoana ce se insi­nua printre rânduri.

Cu Nae păstrase legăturile o vreme, dar sunt câţiva ani buni de când acesta îl vizitase. Ultima oară îi lăsase o impresie ciudată. Voia să plece în Cipru să-şi găsească de lucru, Isabela, fata lui, stabilindu-se acolo prin căsătoria cu un grec.

—  Grecul era ca un zeu de frumos, am înţeles-o pe Isabela, dar el...

Divorţase de Anca. Plecase ea, se pare. Avea pirueta în sânge, lunecând frenetic pe gheaţa subţire, încă de când ne-o prezentase ca viitoare soţie.

—   Bine ar fi fost dacă în noaptea aceea din Expo Parc, când ne-a spus că o iubeşte şi se însoară, i-aş fi tras o mamă de bătaie. Sau să-l fi pus pe El Gicu, gigolo, să-i stea în cale... (Mi-a povestit Gicu că atunci când s-a întors în permisie din armată erau deja căsătoriţi, Nae plecase la muncă pe un şantier, neştiind, a trecut pe la ei, îşi cumpăraseră apar­tament în Trivale, plăteau rate. Anca, din vorbă-n vorbă, l-a învăluit la man­tinelă, a tras de el. Abia de a reuşit să se smulgă.)

—   Venise însoţit de o puştoaică de vârsta Isabelei, cu care voia probabil să întoarcă timpul. Mi s-a părut cam ciudat.

Am convenit amândoi că-şi risipise talentul de prozator, în aceeaşi măsură cum s-a risipit el însuşi femeilor ce-i dădeau târcoale. A rămas doar speranţă.

(În jurul nostru roiau mulţi tineri, mie unii mi se păreau de-a dreptul naivi, ca să fiu generos. Majoritatea îl urmau pe Nae, el simţind tot timpul nevoia de a fi în centrul atenţiei, ascultat. Ar fi trebuit să fim mai circumspecţi.

Cu fetele altfel se punea problema. Aduceau inefabilul. Şi totuşi, de la fete cred că ni s-a tras până la urmă. Ele şi complicaţiile lor sentimentale! Şi Sanda, şi Gess, poate şi Anca, erau la o vârstă când probabil le-ar fi convenit să nu ne cenzurăm dorinţele, noi ne păstram în sferele înalte... Ne însoţeau un timp şi-apoi cădeau, iar în cădere liberă, din izbitură, le prindea leşinul, ori luau pastile şi fugind de-acasă, ajungeau întâmplător să scrie declaraţii la Miliţie.

Sunt simple supoziţii, încerc să-mi explic.

[Nu se înţelege prea bine ce înseamnă complicaţii sentimentale, trebuie să redai sensul exact — cum mi-ai povestit tu mie. C. V]

(Ce să zic, poate că ele au căutat în altă parte ceea ce noi nu le-am dăruit decât poate în gând. Trezirea lor la realitate s-a dovedit cât se poate de brutală.)

*

—   Ţi-aduci aminte, Ioane, noaptea aia când am băut cafea cu leşie?.

—   Cu leşie, nu. Eu doar când am fost protagonistul cafelei cu sare mi-aduc aminte. Se înfiripa o idilă, printre puţinele în ce mă priveşte, am înghiţit sănătos din cafeaua în care singur pusesem sare sorbind-o din ochi pe Eli, în acelaşi timp. (O minionă suficient de frumoasă cât să-mi pierd capul.) Biata mama! M-a găsit mai târziu în casă cu evreica, după ce îi pusese pirostriile tipului ăla gelos. Nu prea se-nţelegeau şi mă căuta uneori să-mi plângă pe umeri. Câtă morală mi-a tras mie, dar şi ei, ca între femei cu experienţă. „Ce ai tu mă cu femeia omului!" Ce i-a zis ei n-am aflat niciodată că m-a dat afară să poată conversa în linişte, amândouă. Eli nu mi-a mai călcat pragul de atunci.

_*

Pe nesimţite, prin geamul întredeschis se strecurase întune­ricul. Am aprins lumina. Instantaneu, în bara de jos a monitorului, am zărit o fereastră prin care se insinua online ClauD. Se logase pe Messenger şi l-am întrebat pe Ică dacă voia să vorbim cu ea. Fără sens întrebarea, i se luminase deja faţa la propriu:

—  Sunt ani mulţi, cel puţin 20, de când n-am mai vorbit. Am dat drumul webcam-ului. Surpriza totală a fost a ei.

—  Mă bucur că v-aţi întâlnit şi mă bucur imens că ne vedem împreună.

După schimbul de vorbe de convenienţă, am atacat frontal cum mi-e felul.

—  Claudia, tu ce ştii de cafeaua cu leşie?

—   Care leşie!?... Mi-a fost greu să cred că a fost o întâmplare. Am bănuit la un moment dat că cineva, apropiat ţie, ce îţi cunoş­tea bine casa, a încercat să ne spulbere pe toţi. (Târziu mi-am dat seama că probabil Securitatea intra la mine, ca la ea acasă.)

—   Gicu a spălat ceştile cu un „praf de spălat" ce s-a dovedit a fi probabil sodă caustică, dar Gicu nu e vinovat, ci altcineva, cel ce a pus pe chiuvetă praful respectiv. Nu ai recunoscut acel praf, nu ştiai că există. (Nu putea fi vorba de sodă caustică, înghiţită ar fi produs dureri groaznice.)

Mama şi sora ei ne-au găsit într-un somn adânc şi a durat până au reuşit să ne trezească.

—  Cine le-a deschis uşa?

—  Am adormit cu uşa descuiată, ciudat. Picasem care pe unde am apucat. Mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul bun, a zis că intrând parcă s-a simţit pe altă planetă, era ca într-un cadru de film. Dacă nu ne-ar fi trezit poate am fi dormit pentru totdeauna. Ştiu că tu te-ai mirat cum a apărut praful acela împachetat în hârtie, pe chiuvetă. I-ai zis lui Gicu glumind: „Ai vrut să ne otrăveşti!?..." iar Gicu (Eu l-am privit, avea ochii sinceri) ţi-a răspuns zâmbind: „A fost pe chiuvetă, am crezut că e praf de curăţat. Sigur, praf de cură­ţat." Tu te-ai trezit mai greu. Mama a udat un prosop şi te-a spălat pe faţă. Până la urmă am luat eu iniţiativa şi te-am plesnit niţel.

—   Poftim cultură, deci m-ai şi bătut la viaţa ta! Am să-ţi cer daune.

—   Era cred după Paşte, nu-mi e prea limpede. Oricum, pe­rioada de glorie când cu toţii ne simţeam bine împreună. Cu puţin înainte de a fi „arestaţi". Mama a vrut să cheme salvarea.

—   Dacă eu m-am trezit ultimul, înseamnă că ceaşca mea a avut o concentraţie mai mare, o fi fost vreun drog.

—   Nu tu te-ai trezit ultimul, cred că Ică a fost ultimul.

—   Nu-mi aduc aminte, aveam senzaţia că eu am plecat mai devreme, nu ştiu când a venit mama ta... (Aprecizat Ică.)

—   In tot cazul am dormit două zile. Probabil, dacă nu ne tre­zeam, ar fi scris ziarele despre noi ca despre vreo sectă sinucigaşă.

—   Dacă a fost de Paşte să zic, şi faimoasa informatoare declară undeva că a fost cu noi acolo.

—   Nu, ce ştiu sigur e că Gicu a spălat ceştile atunci, dar i s-ar fi putut întâmpla oricui. Cineva a ştiut că ai sodă caustică în casă, pe vremea aia toţi aveam, făceam cu ea săpun pe aragaz. O fi fost sodă caustică sau alte ingrediente în hârtia aia?.   Ceva a fost.

—   Nu, nu era de Paşte!

—   De Paşte au fost şi TitiT cu Aura, amândoi simpatici, au cântat la chitară cu Vlasie şi de asemenea băiatul unui colonel, un tip scund, grăsuţ, Stancu. Când am fost arestaţi era şi el la Securi­tate, dar a venit tat-su şi l-a luat acasă. Eu chiar mi-am manifestat nemulţumirea că participarea lui se muşamalizează atât de uşor şi Bărbulescu...

Mă opresc. Nu vreau să adaug povestirii conotaţii de care nu sunt sigur. Şi apoi, ce-ar fi câştigat cei de la Securitate dacă ne-ar fi suprimat astfel!?... Pe când o urmărire cu demascare într-un dosar putea procura câteva stele de toată isprava, drept recompensă pentru vigilenţă, comandantului.

_*

Mă las tot mai greu, rob scrisului. Nu mi-au plăcut niciodată scriiturile lungi. Nu am vocaţie, deci proza românească n-a pierdut în mine un potenţial salahor. Imi pare că mă repet, faptele nu sunt spectaculoase să le pot descrie pur şi simplu. Mă exprim mai liber între paranteze. Nu poţi lucra o carte între paranteze. Mă bate gândul să renunţ.

_*

E un an de când am urcat ultima oară scările CNSAS. O fac din nou cu oarecare speranţă. Am bănuit când am găsit recipisa în cutia poştală că am scăpat scrisoarea mult aşteptată. Lipsisem două săptămâni din Piteşti. La poştă mi-au confirmat, recomandata mea se returnase. Nu ţineau evidenţa, nu ştiau cine era expeditorul.

La telefon, o voce amabilă de la CNSAS mi-a răspuns că sunt ceva date transmise către expediţie la sfârşitul lui mai, dar nu era sigur dacă au fost bani pentru expediere. Oricum, dacă ajung la sediu, îmi pot elibera documentul în copie.

Mă învăţase cineva, Aurel Sibiceanu, poetul, un vechi şi bun amic, expert în dosare de urmărire individuală, al cărui nume nu s-a albăstrit pentru simplu motiv că încă nu se mutase în Piteşti când noi inventasem „Minulescu". A ajuns după, la câţiva ani, şi consecvent n-a părăsit niciodată cenaclul „Liviu Rebreanu", prefe­rând să rămână în declarată tandreţe cu organele, acolo pe zonă liberă. Aşadar, Aurel mi-a zis să las o cerere, dacă vreau să cunosc numele real al informatorilor. Deconspirarea, de fapt cercetarea în teritoriu, nu e atât de simplă şi durează ani, unii informatori încă mai sunt activi.

Aştept la poartă după înscriere să vină cineva de la Relaţii cu publicul. Apare destul de repede o doamnă. îmi cere buletinul şi mă roagă să aştept să consulte câteva fişiere din calculator. Pare că drăcia aia joacă cu mine în echipă. Doamna mă conduce docu­mentată la alt birou.

— Mai aşteptaţi o clipă, va veni o colegă să vă preia.

Vine şi colega, e blondă, strălucitoare. N-a prins patina arhivelor. Cu un zâmbet larg îmi aduce chiar scrisoarea returnată. Semnez de primire pe recipisă şi o rog mulţumit să aştepte să-i dau ceva „şpagă", mai aveam în geantă un Glonţ de argint, o carte recentă cu poemele mele. Savurez momentul şi cobor pe scările largi. Desfac scrisoarea şi citesc. Trei nume; mai citesc o dată. Destinul face ca această carte la care lucrez să se scrie singură. Trei nume din alt roman.

Mărturisesc, în asemenea momente te aştepţi la surprize. Când am rupt marginea plicului, îmi analizam reacţiile, mă forţam să mă comport normal. Soarele arzător în miezul zilei alungase oamenii de pe străzi, aşa că toate sforţările mele nu aveau obiect, nu mă vedea nimeni.

După impactul primei lecturi, am parcurs textul sec şi dra­matic a doua oară.

_*

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii / Nr. P 4198 / 08 / 27 mai 2010

„Domnului Ion Toma Ionescu, Stimate domn,

Având în vedere Nota Direcţiei Investigaţii nr. S / DI / I / 1169 / 28.04.2010, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, întrunit în şedinţa din data de 18.05.2010 în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 7 din OUG nr. 24 / 2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, apro­bată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293 / 2008, coroborat cu art. 28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, adoptat prin Hotă­rârea nr. 1 / 2008, pe baza documentelor din arhiva proprie a stabilit:

•        identitatea informatorului cu nume conspirativ „Walhal" în persoana numitului.

•        identitatea informatorului cu nume conspirativ „Popescu Ion" în persoana numitului.

•        identitatea informatorului cu nume conspirativ „Bătrânul / Brătianu Dan" în persoana numitului.

în privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi soli­citat-o, vă comunicăm faptul că investigaţiile noastre vor continua şi vă vom anunţa pe măsură ce avem rezultate. Preşedinte Dr. Dragoş Petrescu." [Ciudat! Cred că cei care au dat relaţii atunci, cum au vrut ei securiştii, au fost şterşi din scripte! Ăştia trei, cred, au rămas în scripte pentru că nu au colaborat cum ar fi vrut securiştii, ca să poată legitima mai coerent acţiunea. Eu aş rescrie tot pasajul. — nota editorului, C.V.]

*

Ajuns acasă, am citit din dosar, direcţionat, însemnările date de cei trei. Irelevante, neutre, răspunsuri la întrebări, relatări diverse, nimic ostentativ rău, în fond ce-ar fi putut spune. Dar ceilalţi, cei care au colaborat cu adevărat la scenariu să fi fost şterşi din scripte?

„în privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi solicitat-o..." Mă obsedează acest „celorlalţi". Unde e „scenarista", ea a fabulat legitimând acţiunea, nici măcar acum n-are dreptul la glorie? Sau poate nu e scenariul ei, sigur nu e scenariul ei, l-au scris securiştii, l-ar fi putut face mai bun, au avut profesori. Puteau plagia, nu-i întreba nimeni. în '49-'50 se petrecuseră lucruri adevă­rate, cu securişti şi torţionari „integri", originali. Cum deveniseră în '71 nişte caricaturi? Cât despre informatori, poate doar scena­rista să se califice, cei trei deconspiraţi, strânşi cu uşa, nu-mi spun nimic.

Nu ştiu ce am sperat, poate în subconştientul meu tot aştept revelaţia răului, care să răstoarne situaţia. Ce e cu Sanda, unde-a dispărut Gess? Pe Nae, Gicu, Geo i-am întors pe toate feţele, oare răul nu e în mine?

[In locul tău aş rescrie pasajul ăsta. Sunt de părere că trebuie să insişti asupra ideii că „informatorii" au fost strânşi cu uşa şi în fond nu au turnat nimic care să producă rău altora, cum s-a şi văzut în cele scrise înainte. Adevăraţii informatori sunt cele două fete, Penescu şi cealaltă (E o singură fată, „cealaltă" nu apare.), ai scris mai sus. Dar „scenariul" securiştilor trebuia să fie complet, cu fapte, urmăriri, declaraţii, informări, demascare etc. De fapt, cum ţi-am spus, fenomenul Piteşti 1971 e o caricatură a Fenomenului Piteşti iniţial, cel crunt! In 1971 nu au fost nici securişti adevăraţi, nici victime adevărate, dacă ar fi să comparăm cu anii '49-'50 (Este comentariul lui Vlasie şi îi dau dreptate.)]