Not
ă: Text interesant, mai lung(necorectat) dintr-o versiune în word a cărţii cerut de cativa cititori de peste ocean ai blogului meu
*
a
XV. Securistul
Întâlnire de gradul
trei cu securistul. Sunt trei luni de când Gicu mă ameninţă că îmi mijloceşte o
întâlnire cu unul dintre securiştii ce au lucrat în dosar. E drept, el nu apare
decât în perioada de încheiere a dosarului, când dispoziţiile erau ca povestea
să nu mai continue. Străluceau deja pe umeri stelele, iar primele grase
obţinute de către ofiţerii direct implicaţi, drept recompensă pentru
activitatea lor laborioasă, erau de mult cheltuite.
Probabil inconsistenţa dosarului,
risca să devină o posibilă ameninţare sau un prilej de glumiţe printre colegi,
mai ales că se schimbaseră cadrele şi tot mai mulţi securişti inteligenţi,
şcoliţi, au intrat în sistem. Puţini din cei vechi, „fenomenali adevăraţi”, de
prin anii cincizeci rezistaseră.
Documentele atestă
ca în anul 1969 au fost angajati peste 2000 de titraţi, ceea ce a însemnat o
adevarata infuzie de tineri intelectuali, acţiunea continuând şi în anii
următori. Printre ei şi securistul nostru de bine, licenţiat în drept (Şcoala
de Securitate de la Băneasa fusese ridicată la rang de secţie a Facultăţii de
Drept, printr-un protocol semnat între şeful CSS, Ion Stănescu şi Mircea Maliţa,
ministrul învăţământului de-atunci). Cu examene strălucite, absolvent al unor
cursuri de pregătire şi perfecţionare a ofiţerilor de specialitate pe lângă DIE
sau SIE, cum s-o fi numit, cunoscător al limbii franceze, avea perspectiva de a
fi ataşat pe lânga vreo ambasadă în străinătate. Şi cu toate că rezultatele
examenelor îl poziţionau în cap de listă, i s-a oferit un post, doar undeva
prin Africa, o ţară bananieră, în timp ce locotenentului Bucurel, o altă
cunoştinţă de-a noastră, plasat în coada listei i-a revenit consulatul de la Atena. Funcţiona PR-ul din
plin, de fapt o vari-antă public relations românească, pile şi relaţii
A renunţat la
externe, rămânând în Piteşti la Judeţeana de Securitate, ocupând la un moment
dat chiar locul Bucurelului – bine
gestionat şi menţinut la foc de veghe de promovatul ataşat consular, la câţiva
ani după evenimentele noastre. (Într-o discuţie ulterioară cu Virgil, tatăl
fratelui meu, acesta mi-a spus că nu crede că ar fi putut ajunge consul, un
fost fotbalist la Dinamo Piteşti, cum fusese Iliuţă, ci un slujbaş pe-acolo … Lucian
Băjenaru (Fouche) ulterior mi-a confirmat că a fost de-adevăratelea consul). Postul
de la judeţ era acela de responsabil cu problemele tineretului.
Am primit semnal
telefonic de la Gicu pentru ora unsprezece, să ne întâlnim la „Doi cocoşi”, o
cârciumă cu dever mare în cartierul Ceair, pe vremea ailaltă. L-am sunat pe
Iordache, cum convenisem cu o seară înainte. Îşi manifestase dorinţa să
participe şi el la întâlnire. Era numai bine; suspectam, cu memoria mea
afectată, să nu scap amănunte cumva din discuţie şi în trei, mă gândeam că e
mai uşor să reconstituim conversaţia, la o adică. Un moment îmi trecuse prin
cap ideea să folosesc şi eu tehnică operativă, ca aparatcik-ul securităţii pe
vremuri, numai că n-am găsit reportofon şi n-aveam nici măcar telefon mobil la
îndemână, să-mi ofere facilitatea respectivă. Pe deasupra, riscam ca secu-ristul,
ajuns „sereist”, expert în metode specifice, să-şi ia măsuri de precauţie şi să
mă deconspire.
Ică, aflat într-o
stare gripală n-a mai dorit să ne însoţească. L-am înţeles. Am coborât coasta străzii
Craiovei încercând să-mi sistematizez cumva setul de întrebări, nu speram să
obţin cine ştie ce informaţii, dar măcar câteva străluminări, puteam încerca la
starea de ceaţă pe care o căpătasem din dosar şi de aiurea. Treaba cu aiurea,
provenea mai mult din incapacitatea mea de a-mi lega clar secvenţele trăite şi
de a le desprinde de cele fabricate de scenarişti.
Nici nu ştiu când a
trecut vremea, m-am trezit lângă biserica Sfântul Gheorghe uimit de rezonanţa,
înălţimea şi frumuseţea glasurilor soliştilor din corul bisericii. Era duminica
de după Sfântul Ion şi asistenţa se prelungea până afară, pe trepte. Câtă stare
de bine pentru biserică! Nu mai spera, nu cu mult timp în urmă, să redevină
vreodată instituţia cea mai credibilă din stat, e adevărat într-o lume fără
prea multe puncte de sprijin.
În faţă la „Doi
cocoşi”, aştepta Gicu. L-am văzut de departe cu geanta pe umăr, avea cu
siguranţă în ea şi cadoul incendiar pentru mine. Îi intrase în obicei să-mi
aducă de fiecare dată într-o sticlă, când ne întâlneam, o ţuica veche de
optsprezece ani, pe care o păstra la ţară într-un butoi numai de el ştiut, v-am
mai spus.
– E ca în
amor, nu-ţi încurci prietenii adevăraţi cu fetişcane minore!
Ne-am uitat prin
geam, localul devenise jalnic. Şase mese şi cinci clienţi într-un spaţiu destul
de mic şi neprimitor, nici a zecea parte din restaurantul în care se desfăşurau
altădată tot felul de sindrofii. Preţ de un sfert de oră, până să apară omul
nostru, am schimbat câteva vorbe cu Gicu întrebându-l, cum era şi firesc, dacă
mai ştie ceva de amicul Nae. El locuise pe vremuri chiar în spatele complexului,
într-un bloc cu patru etaje, la parter cu părinţii, dar şi la etajul patru un
timp, după ce se însurase. Zona fiindu-ne amândurora foarte bine cunoscută.
Am aruncat o
privire către farmacie, la debit, acolo unde doamna Radu, mama lui Nae a vândut o viaţă întreagă ţigări. Spaţiul
acum era folosit în alte scopuri, ca şi restul clădirii, inclusiv cea mai mare
parte din fostul restaurant. Pereţii de rigips, invenţia vremurilor de tranziţie de după '89, au dat
iluzia multora că pot să-şi părăsească meseriile de bază şi se pot îmbogăţi
rapid cu micile afaceri. Ce simplu e să fi patron! Numai că pereţii de rigips,
n-aveau cum să devină peste noapte structuri de rezistenţă.
Încercam să-mi aduc
aminte dacă ghena de gunoi, trântită cumva anapoda chiar în faţa
stabilimentului, către Calea Bucureşti, îşi afla locul de pe vremuri tot acolo.
Numai că un tip, uşor cocârjat ne studia
atent sub pretextul aprinderii unei ţigări.
– Ăsta e
Nae! zise Gicu făcându-i un semn de apropiere. Am constatat în fugă că Nae era
acelaşi, fizic vorbind, dar era altul în realitate. Nu mai eram prieteni! Ne-a
întors rapid spatele pierzându-se printre blocuri. Gicu mi-a spus că a mai
încercat să stea de vorbă cu el, fără rezultat. Mărturisesc, dacă s-ar fi
apropiat de noi n-aş fi ştiut de unde să-l iau, ce să-l întreb? Lucruri
convenţionale? Concrete?... Desigur, la el este cheia întâmplărilor noastre,
dar având-o, nu cumva putea să dispară interesul meu pentru a isprăvii cartea? Căpătasem
pentru Nae o răceală străină mie, pe care lucrul la „Albaştrii” mi-o conturase.
Personajul mi se înfăţişase în tuşe groase, nenuanţate, pe măsură ce progresam
în dosar. Oare nu devenisem intransigent, oare nu cumva forţând demon-straţia
de dragul personajului, am adus atingere sau voi aduce nemeritat, omului care
tocmai se pierdea printre blocuri? M-am gândit, după ce termin de scris cartea
să-l caut şi să vorbim. Să-l rog să scrie, să mai dea o notă sau o declaraţie despre
el, ce-a suferit, prin ce a trecut – cu ochii de-acum. Doar el ar putea
nuanţa. De fapt, tuturor albaştrilor ar trebui să le cer. Să ne facem dosarul
nou, ca un rechizitoriu întârziat.
Apare şi securistul,
înalt, atletic, n-ai cum să-i dai şaizeci de ani. Intrăm şi ne aşezăm la o
masă. Toţi cei din jur, clienţi, vânzători, îl salută cu respect. Mă uit mai
bine, numai pensionari. Mulţi „foşti activişti de partid” şi cel puţin unul,
coleg de breaslă cu securistul. Acesta îi aruncă peste masă câteva vorbe
slugarnice. Nu le reproduc.
– Putem
vorbi?
– Nici o
problemă, mi-a fost subaltern, dar acum nu mă mai feresc de nimeni. Doar că
n-aş dori să-mi folosiţi în carte numele, nu vreau unul şi altul dintre colegi
să-mi arate mai târziu obrazul: „Bine mă Vasile, tocmai tu să-i dai ăluia
informaţii?”
Au sosit şi
cafelele, eu şi securistul cu lapte, a lui Gicu fără ingrediente.
Inteligent, amabil,
a ocollit abil răspunsurile. Şcoala profesiei a parat întrebările mele cu
dizertaţii colaterale, astfel că majoritatea timpului a trebuit să-i povestesc
eu părţi întregi din dosar, după care sec, trăgea te mir ce concluzii gen: „Da,
se făceau abuzuri!”
Excesul de zel, a
recunoscut era răsplătit de superiori şi era sigur că atunci, după procesul public
(Nu ştiu de ce totdeauna mi se pare mai nimerit să-i zic aşa şi nu „demascare
publică”, cum m-a corectat partenerul meu de discuţie), o constelaţie întreagă
de stele a coborât din cer pe umerii celor care au adunat filă cu filă, hrană
pentru indignare şi mânie proletară.
Mi-a mărturisit că
a fost la proces, dar n-a lucrat la dosar decât în partea finală când s-a
întâlnit cu fiecare dintre noi şi a stat de vorbă, cum era procedura închiderii
oricărei operaţiuni de urmărire informativă. (Cu adevărat, de la el în dosar
numai referinţe bune). Nu l-a citit întreg niciodată şi nu-şi aminteşte mare
lucru. M-a încredinţat însă că există microfilm şi că erau multe fotografii cu
tentă mistică între paginile sale. S-a mirat că nu le-am găsit.
Am încercat să-i
smulg o părere; dacă faptele noastre justificau în vreun fel mascarada
flagrantului şi ameninţarea cu pistoalele, a unor copii în fond. L-am făcut să
citească acel adevărat ordin de front, „Planul de operaţiuni” – îl
adusesem cu mine. N-am obţinut prea mult, în opinia lui era doar un abuz ca
oricare altul ce n-ar fi putut genera în nici un caz repercursiuni asupra
securiştilor, pentru că aveau aprobările cuvenite. „Se mai sărea calul!”
Bieţii de noi, ni
s-a schimbat cursul vieţii pentru că un comandant, ca să nu se plictisească, „sărea
calul uneori” degustând din fişetul lui diversele sortimente de whisky, până i
se umezeau ochii şi nu mai distingea limpede calul de călăreţ.
Nu mi-a împărtaşit
convingerea mea că s-a vrut de la început arestarea noastră şi nici implicarea
lui Ceauşescu la oprirea evenimentelor nu i se pare credibilă.
– M-am învârtit
mult prin cercul celor de la revista „Argeş”, iar cu Tomozei (Cel care,
împreună cu Nichita i-ar fi prezentat situaţia noastră preşedintelui, îi
relatasem secvenţa ştiută de la ClauD), legasem oarecum o prietenie, schimbând
deseori impresii, mi-ar fi spus despre demersul lor. Nu susţin că e imposibil,
dar nu cred că toate lucrurile ajungeau la ăl mare.
Mi-a demontat şi
întâmplarea de la revoluţie cu comportamentul lui Mincu făcân-du-l groghi pe
portar:
– E
definitorie pentru caracterul lui, recunosc, şi fără îndoială o puteţi folosi
în carte, însă sunt sigur că la acea vreme el nu mai era comandant, altul era
în funcţie…
Iar despre
întâlnirea Claudiei în Olanda cu el în calitate de traficant de maşini ,după
revoluţie:
– S-ar putea
să fie o confuzie de nume. Vărul său, Emil Mincu (Prezent la pune-rea in scenă a flagrantului), mai avea
un frate George, sau Gheorghe Mincu, după revoluţie ajuns consul in Danemarca
(Revoluţie, suna ciudat în gura securistului, să fi fost şi revoluţia lui?),
având zona de activitate şi în Olanda. Cu el probabil l-a confundat Claudia,
purtând acelaşi nume.
Am rediscutat ulterior
aspectul cu Claudia, pe „mess”. Ea susţine că aşa s-a prezentat acel personaj,
ca fost comandant la Argeş, îmbătrânit şi ramolit cum era, ea n-avea cum să-l
recunoască, însă sentimentul reprimat de a sări peste masă să-l strângă de gât,
l-a trăit cu acuitate, cât timp au stat fată-n faţă cu măştile puse. L-am
întrebat pe Vir-gil, uite că Virgil a ajuns consilierul meu pe probleme de Securitate,
el fiind doar în mili-ţie, mi-a comfirmat că Mincu ăl bătrân ar mai fi avut un
frate, agent diplomatic. „Poştaşul” – îşi purta diplomatul cu documente
legat cu cătuşe de mână prin ambasadele noastre în Europa, poate acesta să fi fost cel ce s-a prezentat
fost comandant la Argeş. Prea mulţi Minci, nu e important!
Mai util mi-a fost
securistul nostru când i-a trecut în revistă pe toţi cei care apar în dosar în
tabăra ochilor albaştri, din care, oricât de băiat bun ar fi fost (S-a străduit),
a făcut şi el parte. De fapt nu s-a străduit prea mult, păstra mândria
profesiei, doar că s-a delimitat oarecum de abuzurile şi încrâncenările unor
colegi.
L-am întrebat la un
moment dat, dacă regretă ceva din activitatea de-atunci şi mi-a răspuns că aşa
erau timpurile, şi-a iubit meseria, şi aceasta i-a oferit multe satisfacţii atât
înainte, cât şi după revoluţie. Ulterior în SRI, sub Măgureanu, când trebuia să
fie numit într-o funcţie importantă, i s-au dat în presă nişte documente
dintr-un dosar, fabricat sau nu, fără relevanţă! Nu era sigur că dom’ profesor
era străin. Tehnicile se testau cu sigu-ranţă şi în interior, nu numai în afara
sistemului.
– De fapt şi
Mincu, comandantul, a fost forţat să plece din funcţie datorită unor
neînţelegeri cu generalul Suceavă. Ion Stancu, şef serviciu informaţii interne (Şi
el prezent la flagrant), s-a pensionat din cauza conflictului cu Mincu. Şi tot
aşa un şir de alte exemple pe care respectivul le avea depozitate riguros pe
rafturi, în mintea sa bine mobilată. Şi-atunci puteam eu să cred că nu-şi mai
aduce aminte nimic despre dosarul nostru, unic în felul lui cum recunoscuse?
I-am luat pe rând
pe ofiţerii din cele două grupe operative constituite, cu „Planul de operaţiuni”,
despre care am mai făcut vorbire mai devreme, în faţă: „...în vederea
eliminării pericolului pe care îl prezintă activitatea desfăşurată de membri
acestei grupări, capabili chiar de acţiuni violente, fapt pentru care la
realizarea prinderii în flagrant trebuie acţionat cu curaj şi rapiditate,
folosindu-se elementul surpriză şi forţa fizică...”
Iată-i pe cei care
au acţionat „cu curaj şi rapiditate folosind din plin elementul surpriză şi
forţa fizică”, în viziunea partenerului de discuţie. Din primul grup operativ,
cel ce trebuia „să realizeze încercuirea casei şi avea misiunea să reţină pe
cei care ar încerca să fugă, făceau parte:
Lt. Col. Vasile Dima,
şef serviciu investigaţii, decedat ca pensionar la vârsta de peste şaptezeci de
ani, cauza morţii - infarct.
Cpt. Gheorghe
Badea, contrainformaţii, trăieşte, pensionar. (L-a corectat Virgil, mai târziu,
„ăla cu mustaţa oală, ca a lui Ţiriac ce-i acoperea din părţi gura, nu mai
putea vorbi la un moment dat, a murit şi el prin martie anul ăsta.”)
Cpt. Ion
Dumitrache, şef corespondenţă (El ar fi trebuit să ştie dacă totuşi, vreunul
dintre noi a scris vreodată un rând la „Europa Liberă”) decedat, cauza morţii -
infarct.
Lt. maj. Cornel
Bîlă, „caracter 0” (Aprecierea îi aparţine, ca şi restul explicaţiilor.) În zilele revoluţiei era locţiitor la
Târgovişte, a apărut la televizor în secvenţele arestării lui Ceauşescu,
ulterior a ajuns la Piteşti, pensionat militar; a fost şi şeful gardienilor
publici, mult timp după ce legea nu-i mai permitea acest lucru.
Lt. maj. Emil
Mincu, văr cu comandantul, i se spunea „profesorul”, poate după nevasta lui
care era profesor de istorie. Trăieşte, pensionar la Bucureşti; pentru el, tim-purile
bune n-au fost colorate politic, au fost un bun permanent.
Lt. Nicolae
Berechet, pe atunci răspundea de tineret în cadrul miliţiei şi el era dintre
cei şcoliţi. Despre generalul Berechet, fostul şef al Poliţiei Române în
perioada 1997-2001, implicat într-o serie de scandaluri răsunătoare, nu facem
vorbire. (Din punctul meu de vedere, dacă în procesul verbal de la „flagrant” –
el l-a scris – ar fi trecut cu ocazia
percheziţiei, suma adusă în servietă de „scenarişti” şi nu cea reală, de 5 lei
şi 25 de bani, cât s-a găsit în buzunarele marilor pokerişti ai lumii care
jucau mizând destinului României socialiste, altfel s-ar fi numit „demascarea
noastră publică”.)
Ultimul din grupă,
Lt. Ilie Bucurel, cel care a întocmit dosarul; tânăr, şarmant, nu e exclus să
se fi folosit de unele fete din grup pentru a forţa, delicat, firul poveştii şi
pro-pria-i avansare. A obţinut-o rapid ajungând consul la Atena. Un pas uriaş
de la fotbalistul Argeşului, coleg cu Ioachim Popescu şi Ilie Stelian, până la
funcţionarul diplomatic, chiar nu are importanţă dacă a ajuns sau nu la rangul
de consul (Puţin probabil, aşa cum am mai spus în viziunea lui Virgil şi sigur,
cum mi-a comfirmat Lucian).
– A fost bine
şi pe vremea tătucului Iliescu.
– Auzisem că
a decedat.
– Nici pomeneală!
Şi urmează „greii” (Cuvântul
îi aparţine); cei care aveau ca sarcini „realizarea pătrunderii în obiectiv”.
Lt. col. Emil
Ploscaru.
– Când şi când, îi
sărea mâna din umăr. De la Arsenescu i se trage.
*
(Ştiam despre
Ploscaru de la Virgil, „consilierul meu” cum v-am mai povestit, soţul mamei, cu
care am relaţii destul de bune acum, după ce biata de ea a trecut dincolo.
Într-o plimbare
animată de câteva pahare cu ţuică, coborând pe Măţău deasupra Câmpulungului,
întorşi de la cabana de vacanţă pe care o construise mai mult de gura fratelui
meu, mi-a arătat o casă destul de mare, solidă, unde o armată întreagă de
securişti l-a prins prin anii '60 pe
Arsenescu.
Locuiseră acolo
trei surori nemăritate, Ileana, Victoria şi Veruţa, fetele lui Apos-tol
Poştoacă, cele care îl ascundeau. Ieşea afară numai noaptea. Se pare că
Arsenescu trăise sigur cu două dintre ele, dacă nu cu toate trei, gura lumii
slobodă, cu una având şi o fată. Numai Ileana s-a măritat mai târziu. Mai avea
un ascunziş la Nicolae Bivol, într-o casă din cealaltă parte de sat şi încă
unul la Nicolae Aldea. Îşi schimba tot timpul locul.
Toţi au făcut
puşcărie, după ce l-au prins. L-a trădat unul Croitoru ginerele lui Nicolae
Aldea. Ăsta primise o condamnare la 18 ani pentru delapidare. Fiind în detenţie
la penitenciarul Vâlcea, făcea curăţenie la raionul de miliţie ca om de servici,
a ieşit la raport, comandant era unul Despa, şi a oferit informaţia despre
ascunzişurile lui Arsenescu în speranţa că va fi eliberat. Cum poate avea
libertatea asemenea preţ!?
Despa a luat legătura
prin telefon cu comandantul Stanciu de la Argeş şi ultimul l-a informat pe
ministru. La rândul său, acesta a intocmit actele de graţiere pentru trădător.
Potera a fost
organizată în februarie 1960, chemaseră în ajutor şi efective de la Dâmboviţa.
Au înconjurat toate casele suspecte, „realizând pătrunderea în obiectiv”şi l-au prins. Printre cei care au executat
operaţiunea s-a numărat şi ofiţerul Ploscaru, nu ştiu ce grad avea atunci. De
altfel, el a participat în munţi şi la arestarea Arnăuţoilor. Aceia da, erau
„capabili de acţiuni violente”!... albaştrii de noi...
Satul, părăsit pe
trei sferturi, cobora de pe munte de o parte şi de alta a unui drumeag de ţară,
rupt din loc în loc de viitură. Nicăieri glasuri de copii. Casele înseşi,
îngenuncheate, păreau fantome, cu zidurile şi acoperişurile lor sparte. Doar
ploaia şi vântul îşi mai găseau refugiu sub mormanul de cărămizi. De mirare cum
totuşi au rămas în picioare casele după ce sufletele s-au băjenit, urnindu-se la
deal – greu, către cimitir – cu numele încrustate pe răbojul crucilor, şi la
vale – de-a rostogolul, către oraş sau
altă zare deschisă – cu numele încrustate nicăieri.
„După ce l-au prins
şi judecat, în actul de condamnare, am avut ocazia să-l citesc, s-a reţinut
doar deţinerea ilegală de armament. Într-o noapte, Arsenescu a fost scos din
beciurile Securităţii de la Piteşti şi împuşcat”. Atât ştiusem de la Virgil.
Oficial, Arsenescu a fost împuşcat la Jilava)
*
Securistul m-a
ascultat răbdător, aducând completări despre mâna cu pricina a lui Ploscaru.
– Dislocarea
braţului i se trage de la Arsenescu. Tot într-o noapte, stârnit de al-cool,
colonelul (Nu era colonel atunci) a găsit o ulucă ruptă dintr-un gard, în curte
şi a coborât în beci să-şi viziteze preţioasa captură. Arsenescu dormea.
Printre gratii l-a înţepat, hârâindu-l ca pe un câine, iar acesta a prins
fulgerător braţul colonelului, cu ulucă cu tot, într-un moment de neatenţie şi
nu i-a mai dat drumul, decât după ce i l-a smuls din umăr.
Lt. col. Constantin
Micutelu, un alt dur; şeful serviciului anchete penale, cu multe păcate. A
decedat într-un accident groaznic pe autostradă. Blestemele! S-a aşezat în faţa
unui tir, sigur pe el cu gând să-l oprească, tirul sau turcul din tir, n-a
ascultat comanda, n-a oprit. (În noaptea anchetei mi-a dat o palmă, apăsat,
să-mi scoată pe nas sângele albastru. Virgil îmi spusese că dimineaţa avea
traseu, întâi intra la restaurantul Argeşul, bea două coniace legate şi pleca
la serviciu. La şapte şi cincizeci intra pe poartă.)
Maior Ion Stancu, şef
serviciu informaţii interne, trăieşte, s-a pensionat mai devreme din cauza unui
conflict cu Mincu.
Cpt. Ion Stoica;
din păcate, pe acesta omul nostru nu şi-l mai aminteşte. (De întrebat Virgil!
Nu l-am mai întrebat.)
Maiorul Ion
Cotenescu; era pozarul. El făcea poze nu lua decizii. (Mă gândesc ce poze avea
in panoplie de ajunsese maior, dar nu am dreptate, aşteptai anii şi veneau
gradele.)
Plt. adj. Victor
Păvălache, un băiat răsărit, sensibil, cu liceul, nu i-a găsit rostul acolo la
descindere, avea un scris ortografic, era secretarul, uşierul lui Mincu, se
ocupa de dosare, mai târziu l-au pasionat timbrele filatelice, expoziţiile.
Viaţa cu căile ei.
Iar despre ultimii
doi, sub conducerea cărora urma să se desfăşoare ancheta după aducerea la
sediul Securităţii:
Lt. col. Traian
Ştefan, locţiitorul comandantului, eminenţa cenuşie fără de care nu se mişca
nimic în unitate. El era prieten cu Augustin Z.N. Pop, universitarul pe care îl
foloseam uneori ca să desluşească în manuscrisele unor scriitori suspectaţi,
tenta duşmănoasă.
Şi maiorul Marin
Lazăr, ce fusese locţiitorul comandantului Miliţiei, avea să ajungă la
revoluţie nu mai puţin decât general de brigadă, iar după, în conducerea gardi-enilor
publici împreună cu şeful acestora, nimeni altul decât Cornel Eugen Bîlă.
Asta a fost tot.
Omul nostru ne prevenise că nu mai e sub arme, dar primea dispo-ziţii precise
de la soţie.
A sunat întradevăr
telefonul şi ni l-a răpit. Amabil, mi-a dat un număr de telefon, dar m-a
prevenit că nu răspunde decât foarte rar numerelor necunoscute. Se pare că telefonia actuală nu-i inspiră încredere.
*
S-au scurs câteva
zile. Am recitit adnotările de la „Doi cocoşi”. Mă gândesc şi la parcursul
general al întâmplării. Lucrurile nu se potrivesc într-o logică normală. Secu-ritatea
şi numai ea, protejând un sistem, ne-a scos în afara lui vopsindu-ne într-o
culoare de un albastru potrivnic. Copleşiţi de albastrul acela, legaţi ca de un
lanţ, n-am mai putut zbura.
Metafore inutile,
nici măcar nu ştiu cât adevăr poartă în ele. Poate că n-am mai avut curajul să
încercăm zborul, unii dintre noi, alţii poate ne-am zis că e mai sigur să ne
târâm pe pământ printre cei mulţi, amorfi. Cert e că decembrie '89 ne-a prins
derutaţi.
Unde suntem acum?
Dacă parcurgem tabelul încropit la flagrant, răstălmăcit apoi în proces şi-l
punem alături de cel al securiştilor din „Planul de operaţiuni”... Dacă am
compara curba destinelor după dărâmarea sistemului, pe care ei l-au apărat de
noi, nişte copii – sensul ar fi trebuit să se inverseze, cei de deasupra – să
coboare, iar cei doborâţi – ar fi trebuit să urce. Dar s-a întâmplat precum
într-o clepsidră, oricum ai întoarce-o, nispul se cerne la fel.
Scrie cu litere
albastre în dosar că am întinat (mult prea devreme), idealurile comuniste, dăm
la o parte adevărul cum l-au dat şi ei. Cine a continuat să urce, unii devenind
generali, mulţi în noul sistem apărându-l tot pe cel vechi?!
Unde suntem noi?
Vasile Iordache,
extras ca o măsea stricată de la regie teatru din dispoziţia orga-nelor,
domeniul artistic fiind deosebit de sensibil şi periculos, reuşeşte să termine
fără entuziasm ASE-ul, acostând pe un ţărm obscur, economist la Vinalcool. Nu
şi-a atins niciodată potenţialul rafinat pe care-l arăta în tinereţe, în
domeniul criticii literare, esteticii, sociologiei. Nu şi-a împlinit nici
vocaţia de regizor.
Gheorghe Cârstea,
după ce a trecut prin teatru ca actor neprofesionist, (a jucat vreo cinci ani
la Teatrul Davila cu contract de colaborare), s-a orientat către siguranţa
zilei de mâine, interpretând o meserie de muncitor petrolist, vândută azi cu
petrol cu tot austriecilor.
Anca Voicu,
divorţată de Nae, a lăsat în urmă un copil, părăsindu-l şi n-avem cunoştinţă
alunecând, unde s-a oprit pe gheaţa subţire.
Pia Alexandra, un
destin agitat încă de-atunci, cu tentative de suicid şi scandaluri, după
căsătorie i-am pierdut urma.
Gess Bădescu, se
pare că a terminat Facultatea de Chimie. De patruzeci de ani n-am mai auzit nimic despre ea. O păstrez
ca o rază de speranţă, în ceaţă.
Claudia Duminică nu
s-a implinit pe măsura talentului artistic uriaş de care dispunea. A mistuit-o
viaţa, cu nedreptăţile ei.
Ion Toma Ionescu
n-a dus niciodată nimic până la capăt şi nici această carte.
Nicolae Radu...
* Aici s-ar fi
putut opri cartea mea. Prima versiune a „Albaştrilor”.
. Prima versiune a
„Albaştrilor”.
