2. Fragment Gușterele. Cap Tobârlan

Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi, care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului când noi nepoţii, draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic.

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii(la mama-mare Lina), gândeam că aşa se cuvine la uriaşi.

1. Fragment Gușterele. Cap Tobârlan

Vǎ propun în postǎrile ce urmeazǎ un numǎr de flashuri care sǎ vǎ introducǎ în viaţa privatǎ a Gușterului, sau mai bine zis în lumea roman-ţatǎ a Tobârlanilor
 

*

În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare Lina. Mama-mare, neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă, împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărencele mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui. (Spre seară pleca şi ultima vălimăreancă, premianta acelei zile, rămasă să-şi ia coroniţa a cărei strălucire încă o simţea ca o umbră iradiind din interior şi pe care abia de se îndura s-o risipească în unda râului. Era locul cel mai ferit s-o ascundă până să ajungă la privirea bănuitoare a celui cu care-şi împărţea necazurile.)

Din arginturile mele 3

                                                                             Georgiath

adânc sub stele

amforǎ de lut ca o rugǎ

din osuarul îngerilor
curge fǎrǎ sfârșit timpul

nici un templu nu-i mai mare
ca însǎși viaţa

în sufletul orb trâmbiţeazǎ
trupul gol al femeii

ziua de-a curmezișul nopţii
pâlpâie ca un semn de carte

adânc sub stele râuri
de cruci rostogolindu-se

Madrugada. Gaudeamus-Babilon 3

            Fiecare poet este dotat cu o oglindǎ convexǎ în care se privește pe sine ca prin hubloul unui batiscaf. Scormonește adâncurile cu aerul cǎ fotografiile pe care le capteazǎ sunt unice.

            Separat de mine, ieri la Târgul de carte, în batiscaful imens, am avut revelaţia cǎ pot îngǎdui pe cineva chiar dacǎ era cu spatele și nu mǎ vedea. Scruta zidul de sticlǎ, cântându-și cu furie dragostea.

            Descumpǎnit, vedeam degetele mele amprentând vitralii pe pielea ei...

Corifei și cori-fiţe. Gaudeamus - Babilon 2

            Sâmbǎtǎ în Babilon a fost ca la Sfintele Moaște. Lume luminatǎ se adunase în Pavilion de credeai cǎ se ridicase din raclǎ însǎși Sfânta Parascheva. M-am dumirit, se crease o ambuscadǎ  pe intrarea principalǎ, dar cu suita în mișcare nu era Parascheva și nici mǎcar Sfântuliţa de la Argeș scoasǎ în pelerinaj de Calinic. Asediul televiziunilor viza un element mult mai obscur, emanaţie a revoluţiei și toatǎ suflarea se înghesuia sǎ-l atingǎ pe Iliescu și sǎ-i admire zâmbetul larg: “Faţa cǎtre noi domnule președinte! Privirea sus la catarg!”.

            A trecut pe lângǎ mine rozaliu, împlinit, viu, un sac de carne îmbǎlsǎmatǎ fǎrǎ pic de os. Venise s-l lanseze pe Gorbaciov. Încǎ se mai lamenta ca o bunicuţǎ care și-a pierdut memoria, în faţa oglinzii mǎrturisind cǎ nu-l cunoscuse înainte și nu-și explicǎ nicicum, cum se culcase cu el. N-am nimic cu Gorbaciov ce sǎ zic, un grǎdinar care a cultivat pepeni în Europa și la vânzare, au scǎpat din cântar. N-o înţeleg pe “bunicuţa”, de ce oare se dǎ uţa și ne minte iar?

            Alǎturi, la Editura Cartier, Paul Cernat și Vintilǎ Mihailescu prezentând o Istorie a Scufiţei Roșii, fǎceau apel cu o voce tunǎtoare strigând cǎ Bunicuţa aia de-alǎturi ce clameazǎ despre libertate și moarte, e lupul cel rǎu care, n-ar avea ce sǎ caute la Târgul de carte.

            Mulţi corifei și cori-fiţe pudrate seduse și abandonate. Mǎști de crocodili și gǎști de intelectuali fini și subtili. M-am simţit topit de cǎldurǎ și puţin exclus. În plus cǎrţile mele nu erau la stand navigau pe altǎ paralelǎ. L-am lǎsat pe Liiceanu cu Dragul lui turnǎtor și m-am întorc acasǎ.