Dupǎ ce treci prin Scara Școlarilor, un “tunel al timpului”
care te duce în trecut, urcând cele 175 de trepte acoperite ale scǎrii de
piatrǎ, în dreapta cu Biserica din Deal și în stânga cu clǎdirea Liceului
German din interiorul Cetǎţii, ai senzaţia cǎ ţi-ai câștigat dreptul sǎ te
consideri, fie mǎcar și pentru o zi, cetǎţean al Sighișoarei celei de demult.
Nu ţi se dǎ nici un însemn oficial, dar privind la ceasul
din turn, inima bate ritmul unei alte mǎsuri a vremii și o însoţește cu celeritate
și mândrie. Ai ocazia sǎ calci pe pietrele pe care stǎ înscrisǎ istoria
adevǎratǎ a sașilor, parte a poporului tǎu și sǎ admiri zidurile medievale în spatele
cǎrora locuiește încǎ lumea miticǎ, veșnicǎ, ce nu poate fi furatǎ sau
destrǎmatǎ de îndoieli. Ei, sașii, cu rigoare germanǎ înǎlţau cetǎti în timp ce
ai noștri strǎmoși se lamentau mioritic cântând din frunzǎ și minunându-se de
priceperea lor
Pe strǎduţele înguste, grupuri gǎlagioase de turiști
strǎini vorbesc cu admiraţie, pipǎie pietrele și închipuie povești. N-au de
unde sǎ știe bieţii, am aflat și eu cu stupoare mai târziu, cǎ ai noștri, cei
de azi, mioriticii moderni, au scos piatra originalǎ cu care erau pavate strǎzile,
sub imboldul restaurǎrii și au dat-o spre vânzare la Viena, punând în loc
bolovani.
Și zice cel sǎrac cu duhul, iar am pǎcǎlit imperiul
austriac! I-am vândut noi piatra dar nu-i
dǎm vǎzduhul!
Nu e nici o moralǎ, dar m-am mirat sǎ gǎsesc la Turnul
Fierarilor un custode care mi-a vorbit frumos despre o tabǎrǎ de picturǎ unde
artiști strǎini și români au pictat cu talent sufletul cetǎţii. Și pentru cǎ
tocmai se terminase vernisajul, am intrat și noi în sala ce se golise de lume.
Sufletele sașilor înfloriserǎ pe pereţi.