Aurel si Albastrii

Revista Arges nr 7
                _ Avem si varianta color! zice Sibi si ne picteaza

 

Tulnicul de la Farmecul pǎdurii

          Dacǎ lași în urmǎ patru semne de piatrǎ, numǎrate din dreptul telegondolelor care urca pe muntele Pietricica, te abaţi în dreapta spre Mânǎstirea Bistriţa și ai curajul sǎ intri la Alexandru cel Bun în pǎdure, nu mai mult de trei sute de metri cu mașina, urmând firul apei pe drumul de ţarǎ, practicabil, poţi avea surpriza sǎ gǎsești tocmai ce cǎutai; o oazǎ de liniște și verdeaţǎ, un farmec al pǎdurii pe care credeai cǎ l-ai pierdut undeva în ţara de basm a copilǎriei.

       Treci podul solid cǎtre pensiune, parchezi, îţi cari bagajele în camerele curate, te speli pe mâini și pe faţǎ și ieși afarǎ în curtea peste care copaci înalţi abia de-ţi îngǎduie sǎ vezi cum soarele abandoneazǎ lupta și-și depune învins suliţele lângǎ zidul verde inpenetrabil al cetǎţii.

          Cu siguranţǎ vei alege sǎ stai în foișorul mare, sǎ-ţi destupi o sticlǎ cu tǎrie, dupǎ care sǎ gândești festinul pe care va trebui sǎ ţi-l pregǎtești. Pensiunea, la preţuri mici, oferǎ cazare nu și masǎ. E dotatǎ cu aragaz, cuptor, grǎtare, veselǎ și alte instrumente specifice pe care Bogdan gazda amabilǎ ţi le pune la dispoziţie.

      Nu știu dacǎ procedeazǎ la fel cu toţi turiștii ce își aleg aici reședinţǎ, pentru douǎ trei zile, ca sǎ viziteze mânǎstirile și celelalte obiective turistice din jur, dar amabil cu noi, Bogdan a încins personal focul și a devenit cel mai priceput grataragiu pe care eu l-am întâlnit. Priviţi-i arta! V-a ajuns mirosul? Sǎ meargǎ cineva sǎ aducǎ berea din frigider!

          La un moment dat un sunet lung melodios sparge liniștea nopţii. Întoarcem cu toţii ochii întrebǎtori cǎtre gazdǎ.

          – E ciobanul de la stânǎ. Avem aici aproape de noi, se poate vedea de la etaj, o stânǎ modernizatǎ pe fonduri europene. O puteţi vizita mâine. Când scapǎ în horincǎ, mai în fiecare searǎ, pe cioban îl prinde dorul de tulnic și-i arde un concert.

Sighet, geamǎtul Negrei

          La Sighet cuvintele și-au pierdut respiraţia. Expuse pe pereţii coridoarelor, literele ca niște prune uscate, întinse pe gratii, descǎrnate, lipsite de lumina soarelui, rescriu o tulburare a istoriei. O pǎdure de nume smulsǎ din rǎdǎcini de un vânt nǎprasnic pe versantul Golgotei. Parcǎ te înjunghie încǎ în urechi câte un geamǎt sfârșit ce vine din întunericul surd al Negrei.

           Mișeleascǎ lucrare a diavolului roșu care a crezut cǎ poate îngenunchea spiritul unui popor! Dumnezeu a îngǎduit doar cǎrnii sǎ se usuce pe încrengǎtura de oase.
          Dacǎ te-ai rǎtǎcit cumva cititorule pe blogul meu, te sfǎtuiesc nu scǎpa sǎ citești versurile eliberate de dupǎ moarte, din temniţǎ.

 

Nota: Apare undeva numele Constantin Micutelu, neinsemnat printre numele mari, al unui securist anchetator. Subiectiv, am tresarit cand am dat de el. Mi-am dat seama ca homunculul acela, locotenetul major din anii 50, m-a anchetat si pe mine in Dosarul Albastrii in 71, era colonel. Tin minte palma lui grea...