Cetǎţeanul de onoare
Dupã ziua Sfântului Vasile iarna se prãvãlise peste oraşul pitit
între dealuri. Stratul de zãpadǎ uniformiza peisajul urban rãvãşit de o toamnã
lungã şi îmbâcsitǎ, acoperind gropile de pe strãzi și ambalajele aruncate de
locuitorii copleşiţi de o nesimţire fãrã leac. Albul se așternuse prea curat
pentru mizerile multora dintre ei. Aerul rece înghiţise mirosul acru al
gunoaielor şi pe cel înãbuşitor de benzinǎ. Câinii vagabonzi îşi ascunseserã
mârâitul duşmãnos, rânjetul colţilor ascuţiti, și se hârjoneau tãvãlindu-se
prin zãpadã. Seara, becurile colorate puse în cinstea sãrbãtorilor de iarnã
luminau brazii parcului din centrul oraşului.
Mirajul alb ameninţa
sã cucereascǎ urbea şi sã se cuibãreascã definitiv în sufletul localnicilor.
Poetul a simţit prima oarã schimbarea
într-o dupã-amiazã când directorul ziarului unde lucra – ţinea o paginã despre
crime, rãpiri, violuri, petrecute în urbea lor și înprejurimi – l-a chemat în
biroul lui şi i-a cerut pe un ton prietenos sã modifice tematica din articole.
Cum Dumnezeu când totul este atât de alb, de pur tu sã vezi numai în negru ?!
Tocmai el care nu cu mult timp în urmã bãtea nemulţumit cu pumnul în masã şi
cerea „mai mult sânge, sex, accidente... senzaţional. Asta gustã cititorul nostru,
pentru asta cumpãrã ziarul !”
Încã buimac a intrat în magazinul de
peste drum sã-şi cumpere o cafea. Vânzãtoarea de la bãcãnie a insistat sã-şi ia
restul, un mãrunţiş împins pe tejghea. Acest lucru nu se întâmplase niciodatã
în cei douãzeci de ani de când bãrbatul îi era client, îl considera un drept al
ei ca rãsplatã pentru cã îl servise.
În drum spre casã s-a întâlnit cu Licã
poliţistul. Ieşise din turã. Ziua cãzuserã doar câţiva fulgi, dar odatã cu
apropierea înserãrii iarna se zbârlise din nou. Ningea cu fulgi mari pe care
vântul îi rãsucea în spirale. La propunerea lui Licã au intrat în cârciuma de
cartier sã bea un pahar cu vin. Licoarea adusã de patron într-o carafǎ de
pǎmânt era groasã şi parfumatã, nimic nu amintea de lichidul apos bãut tot aici
zilele trecute.
– Ce-i cu ãsta?! arãtã Poetul spre
patron. Serviabil... bãutura bunã...
– Iarna i-a zãpãcit pe oamenii din
oraşul nostru. De când a cãzut prima ninsoare nu a mai fost nicio bãtate prin
cârciumi, nicio casã nu a mai fost spartã. La secţie ne simţim ca în vacanţã.
Sã treacã timpul, mai repede, mai o tablã, mai o glumã, un pic de bârfã... Ţac!
s-a fãcut ora şaptesprezece, valea, le-am luat banii şi pe ziua de azi!
Licã râdea zgomotos bãtându-se cu palmele
pe burtã.
– Mai luãm o carafǎ de vin? Hai omule,
fac eu cinste!
Poetul s-a scuzat, nu pot, trebuie sã
ajung acasã, am de terminat articolul pentru ziar. Licã se lãsa greu
înduplecat. Dacã nu ar fi poposit la masa lor câţiva colegî de-ai poliţistului,
n-ar fi scapat cu una cu douã.
Le-a urat o searã plãcutã în
continuare şi a ieşit din local.
Drumul spre locuinţã trecea prin faţa
hotelului din centrul oraşului. Sub copertina terasei Lola, cea mai frumoasã,
dar şi cea mai scumpã curvã a urbei, îmbrãcatã în blanuri de vulpe argintie
stãtea tolãnitã într-un fotoliu şi trãgea leneş dintr-o ţigarã supţire şi
lungã. Alãturi de ea pe un panou publicitar era lipit un poster mare în care
Lola, goalã, se pisicea între cearceafuri roşii.”Ofer sex ! Plata numai în
dragoste şi tandreţe !” A citit mirat cuvintele scrise la baza afişului. Avea
şi de ce sã se mire, când venea vorba de bani, Lola era ştiutã ca o scorpie
gata sã-şi cheme gorilele pentru o amãrâtã de bancnotã, de orice fel.
Ajuns acasã, n-a vrut sǎ facǎ zgomot,
dar Mãdãlina, soţia lui l-a simţit, a renunţat la televizor şi a venit sã-l întâmpine
încã din hol. L-a ajutat sã-şi scoatã paltonul fãrã sã bodogãne despre zãpada
cãzutã pe mochetã, fãrã sã-l adulmece pentru a vedea dacã a bãut ceva. Apoi a
remarcat cã femeia renunţase la halatul mohorât ca de spital. Îl schimbase cu un capot albastru,
semi-transparent prin care i se conturau formele. Pãrul lãsat liber cãdea domol
pe umeri şi îl ameţea cu parfumul. L-a sãrutat uşor pe gurã apoi a deschis uşa
dinspre sufragerie. Sufrageria era luminatã doar de cele douã lumânãri aşezate
pe masa rotundã. L-a luat de mânã, a tras un scaun, i-a fãcut semn sã se aşeze.
Poetul era parcǎ picat din cer. De o primire ca aceasta nu avusese parte nici
în primele lor luni de cãsnicie.
Mãdãlina s-a aşezat pe scaunul din
faţa lui, ochii îi strãluceau de o fericire pe care el nu o înţelegea. Privea
buimac farfuriile de pe masã pline cu gustãri şi salate aranjate cu grijã,
paharele cu picior înalt, sticla cu vin. I se pãrea cã trãieşte un vis, dar nu
era aşa, vocea îngrijoratã a femeii era realã:
– S-a întâmplat ceva iubitule ?!
– Nu-i nimic, încercã el sã o
linişteascã. Sunt doar puţin obosit.
Şi-a turnat vin în pahar, l-a bãut
dintr-o suflare ocolind strǎlucirea din ochii Mãdãlinei. Gustãrile erau
excelente, salatele la fel. A ciugulit din toate sub privirile încântate ale
femeii. A mai bãut un pahar cu vin apoi s-a ridicat de la masã. A mormãit
câteva cuvinte de mulţumire. Mãdãlina, zâmbind şiret s-a apropiat pisicã de el,
i-a încolãcit gâtul cu braţele şi l-a sãrutat lung. Un sãrut pe care îl uitase.
Apoi îl întrebã şoptit la ureche :
– Vii în dormitor?!
Poetul, cu imaginea serilor trecute
încã vie în cap, se scuzã bâlbâindu-se :
– Am ceva de scris.
– Bine, iubitule! Zâmbetul femeii îl
copleşi pe Poet.
A pornit spre birou. Mãdãlina a mai
rãmas un timp sã strângã farfuriile şi paharele de pe masã.
Intrând în camera lui de lucru s-a
prãbuşit pe scaunul din spatele biroului. Aerul închis de pânã atunci dispãruse
din camerã, soţia lui aerisise – domnea curǎţenia. Rememorǎ. Mǎdǎlina gãtise,
lãsase televizorul, se fãcuse frumoasã pentru el. Cuvintele ţipate din nopţile
trecute reveneau încãpãţânate – „M-am mãritat cu un nevolnic ! Cu un alcoolic
mâzgãlitor de hârtii fãrã nicio valoare!” Accepta cu greu realitatea.
Un ciocãnit discret l-a fãcut sã-şi
ridice capul dintre hârtiile sale. Mãdãlina deschise uşa şi se opri în prag.
– Ai terminat ?
– Mai am puţin.
– Bine iubitule, a spus înţelegãtoare
femeia. Dar sã nu întârzii!
I-a fãcut complice cu ochiul.
– Te aştept în pat.
Vocea ei trãda promisiuni de care
Poetul nu-şi mai aducea aminte.
– Dupã aceea, continuã femeia, am sã
te rog sã-mi citeşti din poemele tale.
Rãmas
singur, Poetul se ridicã de la birou. Privi
prin fereastra luminatã de becul din curte. Capul îi vâjâia. Îşi aminti de
spusele poliţistului. De vânzãtoarea de la bãcãnie. De ce scria pe
posterul Lolei.
Afarã continua sã ningã, Fulgi albi se
zbenguiau în lumina becului.
Se reașezǎ la masa de scris.
Începu articolul pentru ziar. Dupã primele douã-trei cuvinte rupse coala şi
aruncã bucãţile la coş. Se gândi sã scrie un poem. Renunţǎ repede. Nu putea
scrie nimic. Ultimele poeme le însǎilase nemulţumit cu mult înainte de prima
zãpadã. Le luã cu el şi intrǎ în dormitor. Mãdãlina l-a primit cu dorinţã şi
pasiune. Cu toate mângâierile şi sãrutãrile fierbinţi ale femeii totul s-a
terminat cu un eşec. Vina lui.
– Nu-i nimic iubitule! a
încercat sã-l linişteascã femeia. Înţeleg cã eşti obosit. Hai, citeşte-mi din
poemele tãle!
A doua zi a continuat sã ningã. Era
ultima zi pentru plata impozitelor Mergea spre primãrie, sâcâit de zãpada
purtatã de vânt care îi intra ochi şi-i pãtrundea pe sub gulerul ridicat al
paltonului. Nu înţelegea cum puteau unii oameni de care-și izbea privirea pe
stradǎ sã fie atât de veseli pe o vreme ca asta. La afişierul din faţa
primãriei a citit nãuc literele mari care anunţau cã în perioada ninsorii toate
amenzile, taxele şi impozitele, sunt anulate.
N-avea nici un chef sã se întoarcã
acasã. Intrǎ în cârciuma de cartier. Acolo l-a gãsit Licã, poliţistul
descântând un pahar care nu intra. Faţa acestuia strãlucea de bucurie.
– Ne-am luat câte o zi liberã prin
rotaţie de la servici. Azi e rândul meu. Gata articolul?
– N-am mai putut sã scriu un rând de
când a început ninsoarea asta! se plânse poliţistului.
– Nu-i nimic, încercã sã-l încurajeze
Licã. Ia-ţi şi tu o micã vacanţã, bucurã-te ca toatã lumea de iarna asta
minunatã! Sã mai bem un pahar!
Poetul nu avea chef. Mormãi nişte
scuze şi se despãrţi de poliţist.
Porni abãtut spre casã. Încercǎ sã nu
vadã ce se întâmplã în jurul sãu. Îndrãgostiţii se sãrutau, copiii şi câini se
jucau prin zãpadã, bãrbaţii şi femeile sporovãiau veseli. În pragul uşii dǎdu
piept în piept cu Mãdãlina.
– Mã duc la coafor, iubitule! Vreau sã
mã fac frumoasã pentru tine.
Era
prea mult. Poetul n-avea de gând sã aştepte sfârşitul iernii.
Aşa cã intrǎ hotãrât în biroul sãu.
Descuie sertarul, încãrcǎ pistolul și-l privi câteva clipe.
Aşezat pe scaunul de la birou, citi
ultimul poem scris astã-toamnã şi-și trase un glonţ în cap.
Împuşcãtura
a împietrit liniştea din casã, iar afarǎ ninsoarea s-a oprit.
Dupã înmormântare totul a intrat în normal.
Mãdãlina a aruncat doi saci cu poeme
la gunoi.
Hoţii revenirã prin magazine şi prin
autobuze, gãştile de
cartier s-au trezit din amorţealã, bãtãile se ţineau lanţ pe strãzi şi în
cârciumi. Licã şi ai lui nu-şi mai vedeau capul de treabã.
Lola a urcat tarifele.
Iar Poetul, a fost declarat
post-mortem Cetãţean de Onoare al oraşului...
Din volumul in pregatire Povestiri despre ziua de maine
