joi, 6 august 2015

DNA ca ADN. Bijuterii de familie





Notǎ: Pe acest blog sunt peste 1500 de texte publicate. Unele dintre ele precum bijuteriile ar merita din când în când etalate

 *
          Când eram elev de liceu locuiam pe bulevard ȋn Pitești într-un demisol. Înainte de a pleca la școalǎ mǎ așezam la mǎsuţa mea în faţa ferestrei mici, pǎtrate, ce se deschidea la nivelul trotuarului și așteptam clipele magice. Recunoșteam sunetul acela unic al tocurilor fine cu flec de metal cum se apropie, cǎlcând piatra cubicǎ și-l alegeam dintre zecile de sunete, unele mai grǎbite, altele împiedicate, de parcǎ ritmul acela dezinvolt ar fi eliberat melodia, numai pe notele înalte ale pianului, într-un concert.

          Nu vedeam mare lucru, doar gambele bronzate pendulând armonios și întregind linia elegantǎ a pantofilor. Cu siguranţǎ era o tânǎra profesoarǎ ce își calcula cu precizie timpul, astfel cǎ în minutul de aur aerul se tulbura întotdeauna în dreptul ferestrei mele. Aș fi putut sǎ trag masa într-o parte și sǎ mǎ apropi de fereastrǎ, mǎrindu-mi astfel raza vizualǎ, perspectiva. Aș fi putut alerga pe scarǎ sǎ capǎt o imagine completǎ. Nu doream asta. Mǎ prefǎceam cǎ verific o temǎ, așteptând împlinirea ritualului și dacǎ pașii se încǎpǎţânau sǎ nu vinǎ, eram sigur cǎ voi avea o zi agitatǎ.

          La fel și acum, biet pensionar, doar cǎ m-am mutat mai aproape de cer, la mansardǎ. Aștept în fiecare dimineaţǎ clipele magice, minutul de aur, breaking news-ul din ferastra televizorului când sosește cu pas mãsurat, sportiv, fǎrǎ tocuri înalte, ȋn adidași, am identificat-o, nu mai ai rãbdareare la bãtrȃnețe, Petruţa Kovesi,  cu vești proaspete de la DNA.

 Mi-a intrat în ADN și a rǎmas acolo ca un viral, parfumul curajos al justiției.

          De la o vreme Petruța Kovesi nu mai apare la televizor și am o varã agitatã. Sã fi intrat soarele ȋn nor? E ceva necurat pe canicula asta!... 
           Mai e o lunã și ȋncep școlile. Vedem atunci.

miercuri, 5 august 2015

Impletituri de lȃnă



            Nu pe pământ ȋși are viaţa tărâmul fericirii. Dar ca să-ţi rămână întreagă şansa de a ajunge la el, să poţi înţelege deplin se cuvine să traversezi încercările suferinţei. Când mama mea Aurelia, înainte de a fi eu, s-a căsătorit cu tata, cei apropiaţi şi doctorul Galibin au păcălit-o cumva pe copila de 19 ani, încercând s-o oprească să-şi aleagă cu tata acelaşi drum, pe motiv că rănile războiului necicatrizate, supurând în plămânul tatălui meu, pot să împiedice ascensiunea spre atingerea acelui tărâm.

          Pe tata îl chema Toma, dar el credea în iubire. Mama era cea care trebuia să-i atingă rănile. Tata a traversat mai repede încercările suferinţei ajutat de Dumnezeu şi l-am putut vedea fericit, iubitor şi blând, când m-am născut eu. A stat cu noi opt ani.   
Mama, a rămas apoi singură să mă însoţească şi să-şi completeze norma de suferinţă.

         Dar ea n-a fost niciodatã un Tobȃrlan.
       Ar fi momentul potrivit sã-i completez fișa. Am eu dreptul ãsta? Cȃnd ȋn sfȃrșit s-a recãsãtorit, aveam mai mult de optisprezece ani, terminasem liceul, și-a cerut voie de la mine, dar eu nu eram vreun pãrinte, eram copilul ei. Cum sã ceri voie copilul tãu sã-ți trãiești viața? Țineți minte, la cãsãtoria cu tata n-a vrut sã ținã seama de nimeni, nici de mama-mare Pãuna! Cȃt a insistat Galibin?... Și eu copleșit i-am spus doar atȃt:

           Mamã, dar acum sunt mare! 
       S-a recãsãtorit cu Virgil, dar povestea aia nu are nici o relevanțã pentru ce ȋncerc sã fac eu aici. Dar am promis mai la ȋnceput cã voi explica de unde a apãrut frate-meu Dan. Iacãtã cã am explicat!...

Fragment din Guşterele. Ediția II-a

marți, 4 august 2015

Tot Tobȃrlanii. Nu se mai terminã



Ȋntr-un an, Dan, student fiind – nu ne mutasem ȋn Craiovei, stãteam ȋncã ȋn Papucești, fetele mele crescuserã și ele, mergeau la cãmin – niciodatã Dan nu venea cu mȃna goalã din București. Le adusese jucãrii sã le punã sub pom. Abia de reușisem sã le ascundem. Era ajunul Crãciunului și afarã ningea bogat. Ceaușescu ȋn anul acela fãcuse restricții, la ce nu fãcea el restricții, ȋn anul acela descoperise tãierea brazilor. Nu reușisem sã mã descurc și fãrã brad stricam bucuria copiilor. Fratelui meu i-a venit idea sã mergem la Merișani, acolo cãdea pãdurea pe case.
            – Facem o ȋncercare, dã-i telefon unui vãr de-al tãu! Cornel sau Burtilã ce ne costã? Nu prea țineam legãtura cu verii mei. Mã simțeam exclus din satul unde mã nãscusem. Se prãpãdise și țața, nu mai aveam acolo un loc al meu, se șterseserã toate drepturile. Jinduiam dupã o grãdinã a mea care sã-mi aparținã cu un prun un mãr și-un nuc ȋn ea, unde, atunci cȃnd va sosi timpul sã pot ridica o casuțã. Toatã viața am fost urmãrit de gȃndul acela și el nu s-a ȋmplinit.
           I-am dat telefon lui Cornel și cum e ȋntȃmplarea, cu o searã ȋnainte Sandu fratele Mioarei ȋi adusese un brad, ȋl avea pe salã cu crengile legate, deja pregãtit. Pe al lui, ȋl ochise de mult ȋn pãdure, ȋl fixase deja ȋn trepied cu vȃrful pȃnã-n tavan. Cel primit de la Sandu nu știa cum sã scape de el. N-aveam decȃt sã ne urcãm ȋn tren. S-a bucurat auzind cã sunt cu Dan, frate-meu, doar Ionelei, nevesti-mii, nu-i convenea aranjamentul. Nu fãcuse toate cumpãrãturile, nu terminase pregãtirile și ne strȃngeam toți și Virgil și mama de Crãciun la noi acasã
        – Lasã cã mȃine ți-o trimit și pe mama de dimineațã…
        – Nãucilor, doar azi nu e mȃine! Ce sã mai fac cu ea, poate sã comenteze, gãsește ea ceva! N-o spunea cu rãutate, mama venea ȋn fiecare dimineațã de jos din CEAIR pȃnã ȋn Papucești sã ducã fetele la cãmin. Nu ne-am fi putut descurca fãrã ea, amȃndoi plecam la servici.

–  Voi puneți coada pe spinare și eu stau acasã cu copiii legatã de mȃini și de picioare! A schimbat și ea cȃteva vorbe la telefon cu Mioara și apoi cãtre noi:
– Dane, sã nu-l lași sã se ȋntindã la bãuturã pe frati-tu cã mȃine e bolnav și mai sunt treburi de fãcut. Și-a dat seama cã greșise și a completat, “Ne stricã tot cheful!” Am liniștit-o amintindu-i cã pe vãrã-meu dãrnicia și ospeția nu prea-l dãdea afarã din casã, așa cã slabe nãdejdi sã nimerim la mese ȋntinse.
– Vezi dacã are vinul bun sã-ți dea și pentru mine o sticlã, am vorbit cu Mioara. Dacã-ți uiți capul pe-acolo, ai grijã sã nu uiți și sticla.
Am avut noroc sã prindem  trenul care tocmai pleca din garã așa cã ȋn mai puțin de o orã am ajuns ȋn sat. Era ziua noastrã norocoasã. Ningea ca-n povești, pomii erau ȋncarcați de floarea zãpezii și dinspre case cȃnd și cȃnd rãzbãtea pȃnã-n drum un  tulburãtor miros de cozonaci.
Eu cu Dan, numai noi, rar am avut ocazia sã vorbim. Tocmai ȋi citisem niște proze și ȋncȃntat de cum mȃnuia condeiul cãutam sã-l ȋncurajez sã scrie tot timpul, nu sã-i dau sfaturi, avea discernãmȃnt și talent, simțeam cã nu era nevoie.
Ȋn Merișani, pe Priba, cu talpa piciorului el cãlca pentru prima datã. Pe roți mai fusese ȋn mașina lui Virgil, taicã-su, cȃnd am vrut sã cumpãrãm casa lui unchiu Nicu. Nici nu bãgasem de seamã cãnd am ajuns la fȃntȃna lui Ciocioc,  Pentru mine drumul era presãrat cu amintiri nu cu zãpadã, iar eu parcã lunecam pe schiuri.
Am mai spus țața se prãpãdise, mai trãia doar unchiul Nae, iar ȋn curte fațã de ce știam eu, Cornel mai ridicase douã camere de cãrãmidã. Ușa cãtre Mița nu mai era ȋncuiatã, Mioara era cea care ȋl ȋngrijea dupã ce murise “dȃnsa” pe bietul Dragotã. Stãtea ȋn pat neputincios om bãtrȃn, m-a cunoscut.
– Ce mai faci Nelule? Mița noastrã nu mai e, mã pregãtesc și eu… Cȃnd am trecut ȋnapoi prin camera unde locuisem, puținã vreme, nu s-a putut mai mult, m-am agãțat cu privirea de locul unde știam tabloul. Era ȋncã acolo. Rama ȋmbãtrȃnise, dar mama și tata tot ginere și mireasã. Cornel s-a urcat ȋn pat și a dat jos tabloul din perete.
– Aveam de gȃnd sã ți-l dau, e al tãu. Nu știam ce sã fac cu el ȋn mȃini, i l-am dat Mioarei sã mi-l ȋnfãșoare ȋn hȃrtie de ziar.

Poate pentru cã nu-l mai vãzuse de mult pe Dan, vãrã-meu ȋncropise o adevãratã sindrofie. Cu o zi ȋnainte tãiase porcul. Ne-a adus dintr-un hȃrdãu unde pusese carnea la sãrat cȃteva bucãți mari cu șorici, le-a tãiat pe un fund de lemn, iar Mioara ne-a pregãtit o friptura pe grãtarul pus direct pe jar cu mãmãligã rece rãmasã de la prȃnz și un castron de murãturi. Ȋntinsese masa ȋn camera bunã de la drum.
Cornel ne-a luat ȋn beci sã ne arate ce instalație facuse el acolo, cu calorifere ȋn toatã casa. Centrala o ȋncãlzea cu lemne. Vinul ȋl ținea ȋn partea de beci al lui unnchiu Nae ȋn niște damigene mari de cinci vedre din care ieșea cȃte un furtun
– Sã respire și vinul, cã și el are sufletul și viața lui! A umplut o damigeanã ȋmbrãcatã cu rafie de o vadrã rãsucind canaua de la un butoi la care se vedea cã mai umblase.
– Ãsta e vinul lui Dragotã, dintr-al meu bem la Paști! A pus damigeana pe mijlocul mesei și ne-a zis:
– Serviți-vã! Mȃncați și beți cȃt puteți aici, cã acasã nu vã dau nimic! A venit Mioara cu o canã de sticlã și cu pahare mari
–  Mãi omule, fii și tu mai civilizat nu fii neam de tobȃrlan, Zice Dan cã suntem ȋnapoiați! (eu nu contam!) A umplut paharele. Vinul avea o culoare rubinie, limpede ca sȃngele de porumbel. Cu ajutorul unei pȃlni a umplut și bidonul de doi litrii pentru Ionela, sã fie sigurã.
– Hai noroc! Cȃnd ne-o fi mai rãu sã ne fie ca acuma! Asta era vorba lui Cornel la chef. Primul pahar se bea pȃnã la fund altfel se-nchide barul! și duse paharul la gurã sorbind cu plãcere. Știa ce bea!
– Vin de-asta beau numai boierii sã știți și voi. Am cãzut de accord cã ne place licoarea și am hotãrȃt amȃndoi și eu și Dan cã nu ne ridicãm pȃnã nu dovedim toatã paguba.
Cornel avea o boltã ȋn curte de-a lungul gardului cãtre Dumitra, iar unchiu Nae pusese vie aproape ȋn toatã grãdina. Merii și prunii țineau umbrã, i se fãcuse milã sã-I taie, așa cã strugurii nu se coceau prea bine. Ȋn anul ãla ȋnsa, dulceața boabelor de struguri se maturizase și vinul ȋntrecuse toate așteptãrile. Ne-am dezlegat repede la vorbã, eu neratȃnd prilejul  sã-mi susțin oful, dorința mea neȋmplinitã de a avea pe pãmȃnt undeva o grãdinã cu un prun, un nuc și-un mãr care sã fie numai ai mei, eventual marcați cu etichetã dacã s-ar fi aflat ȋntr-o grãdinã strãinã. De vreo douã ceasuri mã gȃndeam serios sã plantez și vițã de vie. De partea cealaltã, Cornel ne-a povestit despre veșnicele lui dispute cu Burtilã care de cȃte ori  trecea pe lȃngã gard ȋl ȋnjura și-l fãcea bastard.
Pe drumul de ȋntoarcere, la cinci și jumãtate aveam tren, Dan m-a asigurat ducȃnd bradul ȋn spinare, nu era prea mare dar era bogat, cã am cam terminat apropape toatã lucrarea. Nu ne-am fãcut de rȃs. Dacã a rãmãsese ȋn damigeanã un litru de vin era mult. Ȋmi plãcea sã-l ascult, n-aveam sã-l mai prind curȃnd pe Cornel ȋntr-o așa dispoziție!
Și ȋn fond bãusem de la țața. Țața a ținut cel mai mult la mine. Mi-a spus odatã cã au stabilit ei ȋntre frați, cã ce mi se cuvine mie, ca urmaș al lui Tobȃrlan e de drept locul unde și-a ridicat casa unchiu Nicu. Ǎla era locul lui tata, dat de ãl bãtrȃn.
– Și unchiu Nicu ce-a zis? Am ȋntrebat curios.
Pãi nu ști cã mutul ãla n-are glas, n-a zis nimic! Numai sã nu mor eu ȋnainte cã nu las lucrurile așa. Dacã mor ȋnaintea lui Nae, bruma mea de avere ȋi rãmȃne lui Cornel. Trebuie sã-i rãmȃnã lui, e cu el ȋn casã, sã aibã grijã pȃnã ȋnchide ochii amãrȃtul ãsta al meu! Dacã eu rãmȃn la urmã, va fi bine și pentru tine, nu las eu lucrurile ȋncurcate. 
Am ajuns acasã pe-nserate. Eu aveam ȋn mȃnã o plasã cu sticla de vin pe care i-o dãduse Mioara, Ionelei și tabloul. Frate-meu ținea bradul și mã sprijinea sã nu alunec. Pierdusem schiurile, se mai rupea filmul, dar mã țineam tare. Nu cãdeam de-amboul. Ionela m-a dus la geam sã-mi arate rȃzȃnd cum se-mpleticeau urmele pe alee. Nu știa ea, cã eu fãcusem pȃrtie cã plecau fetele ȋn oraș cu Dan, sã le cumpere portocale și gogoși cu magiun.
Ȋn dimineața de Crãciun cȃnd m-am trezit, am aflat cã Dan, chiar a plecat seara cu fetele ȋn oraș. Nu mã durea capul. Deci vinul a fost bun. 
Fetelor, hai sã ȋmpodobim repede bradul!

duminică, 2 august 2015

Paradisul pierdut



 noli-me-tangere
Un om se înjugase
și trãgea dupǎ el
trupul unei femei


cu sângele
șiroind
cald


Prin noroiul
de viațã
plugul lui  ara


Soarele ardea
Umbra
se destrãma


Nu se cunoșteau
Rãmãseserã
ȋn viațã


Pieptul ei alb
era singurul
loc cu verdeațã

sâmbătă, 1 august 2015

Ȋntrebãri grele



Mi-am pus o ȋntrebare grea, vorba fratelui meu Suciu, profetul. De ce dracului trimit eu la concursuri cãrțile mele? Pãcãtuisem cu Norduri și cu Gușterele ... Și mi-am rãspuns singur ca prostu'. Aici Suciu nu are nici un amestec.

“E lãsat de la Dumnezeu postu'!”

Deci cȃștigatul sunt eu, chiar dacã Nordurile mele n-au atins rãsãritul la Arghotica…
Nu m-am dedulcit cu pãcatul ca nefericitul care a poftit