Nota:
Deschid aici un colt al amintirilor.
Povesti din Cutia de viteze
Cutia de viteze era a oamenilor. Indiferent cȃtã
tehnologie ȋngloba ȋntrȃnsa, ea era ȋn primul rȃnd a oamenilor care puneau
sufletul, pasiunea si priceperea lor ȋn ea. Voi vorbi azi despre coloși. Ei
primii ȋmi rãsar ȋn minte ca niște munți frumoși pe care se cațãrã pãdurea.
Pãdurea oamenilor. Ea trebuia aliniatã, parcelatã, organizatã, ȋnvãțatã cã un
tren(arbore primar), nu trebuie sã aibã ȋntotdeauna cale feratã, și, un micron
e ca un cartof aruncat ȋntr-un vagon.
Pãdurea ca orice pãdure de cȃnd e lumea era plinã de
sãlbãticiuni.
Sã lãsãm deocamdatã inginerii, mulți, care au trecut
pe-acolo, unii direct de pe bãncile facultãților. Dupã tamponarea de coloși
și-au dat ȋn practicã doctoratul, devenind apoi conducãtori faimoși de mari
unitãți. Dupã mine coloșii, cei patru coloși de la cutia de viteze au fost trei
(unul bun de gurã), ca-n scripturã, Luca și Matei.(Sã nu se supere nea Matei de
la SDV-uri nu e vorba despre el, cu toate cã ar merita…Și Luca e altcineva)
Sã-i luãm pe rȃnd și sã nu ne grãbim.
Ȋn Regatul pinioanelor, Constantinescu. Toți ȋl
strigam Costicã și nu Gheorghe ca-n buletin. Poporul ȋl știa de Limbã, pentru
cã atunci cȃnd se enerva, plimba limba-n gurã și se stropșea de nu mai
ȋnțelegeai nimic. Știai decȃt cã te-a certat și te-a trecut apa, lãsȃndu-te din
brațe drept la inamic, cu mapa. Mai bine te-ar fi bãtut sau te-ar fi agãțat pe
culmea de rufe, la uscat.
Dacã te vedea cã ȋnțelegi nițel din taina vastã a
roților dințate, creștea inima-n el și te-ar fi luat de nevastã. Ținea mult la
Dumitrache reglorul de pe linia pinioane 1-2. L-a trimis la școla de maiștrii.
Nu sunt aștrii cȃte ȋnjurãturi și-o fi luat, dar l-a ȋnvãțat meserie. Totuși
nu-l mulțumea Costicã Dumitrache ȋntr’ajuns. Mustangul ãsta, dacã nu mergea ceva
bine, punea mȃna și regla el mașinile. Nu-și ținea rangul, nu-i era rușine.
– Mãi Costicã, la servici tu ești șef, vii la cravatã
asortatã de diverse culori, nu-ți bagi mȃinile ȋn ulei, cã se cheamã cã ai
murãturi, nu reglori!
Odatã, trebuia sã omologãm un reper nou. Costicã și-a
strȃns echipa ȋn punctul de control final, ȋncercȃnd sã-i responsabilizeze. A
venit și Limbã. Pe la mijlocul spiciului apare Leontina, ca o floare mai oachșã,
fãrã șalopetã, agale printre mașini mȃncȃnd un covrig.
– Fã, Leontino, du-te și te schimbã cã dau drumul
zabracului!(zabrac- mustrare asprã ) Ce-o fi-nțeles ea, biata Leontina, cã
precum o fecioarã cȃnd se stinge lumina și trage un fȃs, a rostit cu vocea ȋn
creștere:
– Meștere e un frig afarã de te ia mama dracului!
Ne-am
prãpãdit de rȃs.
Mare rivalitate ȋntre Constantinescu, mai iute și
Codreanu, din cealaltã zonã a naturilor umane, pe tema danturilor. Care dintre
cele douã e mai complexã și mai greu de stãpȃnit?
– Cea conicã! susținea Codreanu.
– Cilindrica, negreșit e mai grea!
Venea si Ciobanu cu privirea ironicã:
– Ce v-ați face voi fãrã carcasa mea!
Și
la sfȃrșit cu zȃmbetul lui de sultan, mereu serios, Ilie Ivan se fãcea cã plouã:
– Fãrã furcile mele v-ați ȋnvȃrti ca niște curci ȋn
ouã!
