Daniel
Luca
Nordul
nordului
Volumul de versuri „Norduri” de Ion Toma
Ionescu (Editura Paralela 45, Pitești, 2014) este structurat în trei părți:
„Întâia călătorie. Mlaștina albă”; „A doua călătorie. Dans cu negresa”; „A
treia călătorie. Luna ca un ban vechi”.
Călătoria iniţiatică în sine începe și se sfârșește cu
tropare (cântări bisericești în care se laudă un sfânt ori un eveniment
religios). Ar putea părea paradoxal că unul dintre acestea îl are în centru pe
Eminescu. Dar numai ar părea, pentru că acesta a fost și rămâne în limba română
un Sfânt viu.
Menirea poetului este de a înălța sufletele semenilor spre
credință, spre Dumnezeu, iar drumul lor este deschis chiar de către îngeri
(„Poeții au picioarele în catalige/ să spargă cu fruntea norii”; „Înaintea lor
îngerii pe schiuri/ le deschid drumul/ precum salvatorii”).
Dar, desigur, există și... altfel de poeți, care produc efecte de vertij, opuse
celor preconizate, ce duc spre... sud: „Era un Jack Daniel, / marele poet
născut / în septembrie 5, / 1850 Lynchburg, / Tennessee, United States”).
Cuvântul este mijlocul la îndemâna poetului de a-și
îndeplini țelul. Dar cuvântul e format din litere, iar fiecare literă are nordul
său și desigur există un nord al cuvântului (de altfel, două poeme alăturate
sunt denumite unul: „Nord de cuvinte”, iar celălalt „Nor de cuvinte” pentru a
genera îndoială): „Ţin minte, în dimineaţa copilăriei,/ exersam mersul/ pe o
singură şină/ şi înşiram bănuţi de argint/ căutându-i apoi turtiţi,/ printre
pietrele terasamentului,/ să împodobesc cu ei/ coada cometei” („Nord de
cuvinte”) şi „Stol de pǎsǎri,/ nor de cuvinte se ţine scai/ dupǎ mine./ Nu mǎ
pot pierde de el,/mǎ bântuie.../ În urechi zumzetul de licheni/ a împânzit
locul, râie a nordului;/doar gândurile,/ avioane de hârtie ies din hartǎ./ Am
sentimentul/ cǎ trag în nǎvod/ un banc de pești adormiţi,/ cǎtre Marea Moartǎ./
Sarea lucește stins/ pe braţele tot mai obosite./ Doar în buricele degetelor/
puzderie de scântei s-au aprins,/ cǎutǎnd în nisipul umbrei,/trupul întinerit”
(„Nor de cuvinte”) iar poetul trebuie să aleagă acele cuvinte ce sunt
„potrivite” („Fiecare literă pare / o gură de metrou / prin care se resorb / în
plămâni / călătoriile”).
Poetul nu este și nu poate fi un izolat, un singuratic, ci
trebuie să facă parte din „cetate”, din comunitate, spre a fi aproape de tot
ceea ce este omenesc și pentru a se putea plia pe nevoile vulgului („Aveam
prieteni fete, băieți, / împleteam cuvinte din țipirig. / Nu eram un sihastru /
insipid”).
Autorul, în itinerariul său, pornește din două puncte. Unul
dintre acestea este patriotismul, iubirea de neam și țară („Oase albe de
voievozi / sub clopotele mânăstirii dorm / lustruite / în clepsidra veacurilor...
/ Rareori tulburate / de vânturile nordului”). Nici nu poate fi altfel, când
înaintașii au avut curajul să țină piept tuturor samavolniciilor cu prețul
propriului sacrificiu („Soțiile dacilor își spălau trupurile / în apa norilor
și se-ntindeau la răspântii, / descenușate de suflete, / mlaștină albă –
cuceritorilor”). Deși există și unele formulări redundante („strămoșii în munți
/ i-au păstrat vie ființa”), sentimentul patriotic se propagă cu maximă
intensitate în fiecare adresant.
Efectul produs este de amplificare a acuității tuturor
simțurilor, ce atrage după sine o eliberare de sub tutela nesiguranței, a
incertitudinii („Ceva dospește în mine / gata să spargă / precum gogoașa, /
eliberând / fluturele”; „Puzderie de litere, / ghemotoace de fire / spiralate /
unduiesc / în vălmășagul / cuvintelor”).
Un al doilea punct de reper îl reprezintă femeia. Puternică
ori sentimentală, amăgitoare ori darnică este însăși granița dintre fericire și
nefericire („Fericirea e animalul de pradă / care pândește. / Și nu te-atinge,
să nu-i simți ghearele”). În fapt, fericirea e doar o iluzie căci femeia rămâne
veșnic neînțeleasă, oricâte încercări ar exista în acest sens. Importantă
rămâne însă încercarea („Am trecut prin viață / asemeni soarelui roșu, / fără
să dansez cu negresa. / În consecință, // fără să înțeleg nimic”).
Femeia este surprinsă în triplă ipostază: de ispită („odată,
/ mi-ai promis / că mărul ăla e numai al meu!”), iubită („desenai / memorii /
în petalele strivite sub noi”) și ... moartea („negresa”).
Poetul este, la urma urmei, un căutător și colecționar de
suflete, dar, spre deosebire de Caron, care duce suflete spre ceea lume („În
urma ta vine paznicul Caron / și mângâie piatra / însângerată cu un sărut”),
poetul le înalță spre Dumnezeu, fiind un altfel de „luntraș” („Și să știi, eu
nu sunt Caron / ci un drumar / care vopsește cu var / linia întreruptă”).
Vehiculul cu care se deplasează poetul nu e luntre, nici arcă, ci un tren din
cuvinte, încărcat cu minereu până la refuz („Garnitura dispune / de suficient
habitaclu / ajunge până la stația terminus / a poemului / pentru toți poeții”).
Miza este, așadar, Poemul, cel care e capabil de a schimba totul.
Calea ferată este în construcție și nu se știe dacă va fi
terminată vreodată („metafora căii ferate / fiind permanent în construcție”),
dar drumul va avea în cele din urmă un punct de sosire, doar că acela ține de
fiecare ins luat în parte („Doar timpul e veșnic. / Drumul sfârșește / cu
ultimul pas”). Pentru că fiecare își duce propria cruce, conștient ori nu („și
descoperi smerit, senin, / adânc în tine, crucea, / fiordul cuvântului din
urmă, / în numele Tatălui, / al Fiului și al Sfântului / Duh, Amin”).
În consecință, întregul volum pendulează între omenesc și
dumnezeire, unde fiecare om își caută propria cale de urmat. O cale extrem de
anevoioasă întrucât chiar și nordul cât e de nord
își are propriul nord, iar busola
ajunge să dea rateuri.
Daniel Luca
