Un prieten călătorind prin Norduri

Daniel Luca

Nordul nordului

            Volumul de versuri „Norduri” de Ion Toma Ionescu (Editura Paralela 45, Pitești, 2014) este structurat în trei părți: „Întâia călătorie. Mlaștina albă”; „A doua călătorie. Dans cu negresa”; „A treia călătorie. Luna ca un ban vechi”.

Călătoria iniţiatică în sine începe și se sfârșește cu tropare (cântări bisericești în care se laudă un sfânt ori un eveniment religios). Ar putea părea paradoxal că unul dintre acestea îl are în centru pe Eminescu. Dar numai ar părea, pentru că acesta a fost și rămâne în limba română un Sfânt viu.

Menirea poetului este de a înălța sufletele semenilor spre credință, spre Dumnezeu, iar drumul lor este deschis chiar de către îngeri („Poeții au picioarele în catalige/ să spargă cu fruntea norii”; „Înaintea lor îngerii pe schiuri/ le deschid drumul/ precum salvatorii”).
Dar, desigur, există și... altfel de poeți, care produc efecte de vertij, opuse celor preconizate, ce duc spre... sud: „Era un Jack Daniel, / marele poet născut / în septembrie 5, / 1850 Lynchburg, / Tennessee, United States”).

Cuvântul este mijlocul la îndemâna poetului de a-și îndeplini țelul. Dar cuvântul e format din litere, iar fiecare literă are nordul său și desigur există un nord al cuvântului (de altfel, două poeme alăturate sunt denumite unul: „Nord de cuvinte”, iar celălalt „Nor de cuvinte” pentru a genera îndoială): „Ţin minte, în dimineaţa copilăriei,/ exersam mersul/ pe o singură şină/ şi înşiram bănuţi de argint/ căutându-i apoi turtiţi,/ printre pietrele terasamentului,/ să împodobesc cu ei/ coada cometei” („Nord de cuvinte”) şi „Stol de pǎsǎri,/ nor de cuvinte se ţine scai/ dupǎ mine./ Nu mǎ pot pierde de el,/mǎ bântuie.../ În urechi zumzetul de licheni/ a împânzit locul, râie a nordului;/doar gândurile,/ avioane de hârtie ies din hartǎ./ Am sentimentul/ cǎ trag în nǎvod/ un banc de pești adormiţi,/ cǎtre Marea Moartǎ./ Sarea lucește stins/ pe braţele tot mai obosite./ Doar în buricele degetelor/ puzderie de scântei s-au aprins,/ cǎutǎnd în nisipul umbrei,/trupul întinerit” („Nor de cuvinte”) iar poetul trebuie să aleagă acele cuvinte ce sunt „potrivite” („Fiecare literă pare / o gură de metrou / prin care se resorb / în plămâni / călătoriile”).

Poetul nu este și nu poate fi un izolat, un singuratic, ci trebuie să facă parte din „cetate”, din comunitate, spre a fi aproape de tot ceea ce este omenesc și pentru a se putea plia pe nevoile vulgului („Aveam prieteni fete, băieți, / împleteam cuvinte din țipirig. / Nu eram un sihastru / insipid”).

Autorul, în itinerariul său, pornește din două puncte. Unul dintre acestea este patriotismul, iubirea de neam și țară („Oase albe de voievozi / sub clopotele mânăstirii dorm / lustruite / în clepsidra veacurilor... / Rareori tulburate / de vânturile nordului”). Nici nu poate fi altfel, când înaintașii au avut curajul să țină piept tuturor samavolniciilor cu prețul propriului sacrificiu („Soțiile dacilor își spălau trupurile / în apa norilor și se-ntindeau la răspântii, / descenușate de suflete, / mlaștină albă – cuceritorilor”). Deși există și unele formulări redundante („strămoșii în munți / i-au păstrat vie ființa”), sentimentul patriotic se propagă cu maximă intensitate în fiecare adresant.

Efectul produs este de amplificare a acuității tuturor simțurilor, ce atrage după sine o eliberare de sub tutela nesiguranței, a incertitudinii („Ceva dospește în mine / gata să spargă / precum gogoașa, / eliberând / fluturele”; „Puzderie de litere, / ghemotoace de fire / spiralate / unduiesc / în vălmășagul / cuvintelor”).

Un al doilea punct de reper îl reprezintă femeia. Puternică ori sentimentală, amăgitoare ori darnică este însăși granița dintre fericire și nefericire („Fericirea e animalul de pradă / care pândește. / Și nu te-atinge, să nu-i simți ghearele”). În fapt, fericirea e doar o iluzie căci femeia rămâne veșnic neînțeleasă, oricâte încercări ar exista în acest sens. Importantă rămâne însă încercarea („Am trecut prin viață / asemeni soarelui roșu, / fără să dansez cu negresa. / În consecință, // fără să înțeleg nimic”).

Femeia este surprinsă în triplă ipostază: de ispită („odată, / mi-ai promis / că mărul ăla e numai al meu!”), iubită („desenai / memorii / în petalele strivite sub noi”) și ... moartea („negresa”).

Poetul este, la urma urmei, un căutător și colecționar de suflete, dar, spre deosebire de Caron, care duce suflete spre ceea lume („În urma ta vine paznicul Caron / și mângâie piatra / însângerată cu un sărut”), poetul le înalță spre Dumnezeu, fiind un altfel de „luntraș” („Și să știi, eu nu sunt Caron / ci un drumar / care vopsește cu var / linia întreruptă”).
Vehiculul cu care se deplasează poetul nu e luntre, nici arcă, ci un tren din cuvinte, încărcat cu minereu până la refuz („Garnitura dispune / de suficient habitaclu / ajunge până la stația terminus / a poemului / pentru toți poeții”). Miza este, așadar, Poemul, cel care e capabil de a schimba totul.

Calea ferată este în construcție și nu se știe dacă va fi terminată vreodată („metafora căii ferate / fiind permanent în construcție”), dar drumul va avea în cele din urmă un punct de sosire, doar că acela ține de fiecare ins luat în parte („Doar timpul e veșnic. / Drumul sfârșește / cu ultimul pas”). Pentru că fiecare își duce propria cruce, conștient ori nu („și descoperi smerit, senin, / adânc în tine, crucea, / fiordul cuvântului din urmă, / în numele Tatălui, / al Fiului și al Sfântului / Duh, Amin”).

În consecință, întregul volum pendulează între omenesc și dumnezeire, unde fiecare om își caută propria cale de urmat. O cale extrem de anevoioasă întrucât chiar și nordul cât e de nord

își are propriul nord, iar busola ajunge să dea rateuri.

Daniel Luca