marți, 16 aprilie 2019

Catedrala




nu-i uşor
să treci
în viaţă
cuvântul,
„săgeata”,
prin pântecul
focului,
cu vămile
lui reci

vezi o clipă cum
te cuprinde
fumul,
spaima
că îngheaţă
cântecul
rugăciunii,

o clipă,
cât roata
lunii…
şi iarăşi crezi!

duminică, 14 aprilie 2019

Fântâna. Fragment din Guşterele



Revizuiesc romanul meu Guşterele, pentru o nouă ediţie, care nu ştiu dacă se va realiza vreodată, pentru că am de gând să pun condiţii în contract, edturii care îşi va asuma această treabă, să scoată pe piaţă minim 5000 de guşteri ca să nu se piardă o specia atât de rară …

                                                                                              Ion Toma IONESCU

Fântâna

             Fragment din Guşterele



          Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are, puţine şanse să devină un elitist rezonabil – lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar, continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu, şi se plasează turbulent, sau mai puţin turbulent, într-o turmă, acceptând repetabilitatea ciclului istoric, fără implicare şi contribuţii creative – la ce bun investiţia? Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti Tobârlan, dacă personalitatea ta puternică, nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut.

          Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic, pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corect, la întrebările pe care câteodată, nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate, prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani, domni ai pământului.

          Tobârlan era precum o fântână.

          Nicolae îşi aducea aminte cum copil fiind, cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt ca să fim corecţi, fratele lor mai mare, Gogu, îl inventase. El adăugase doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul să arunci atâtea pietre, câţi ani ai. Evident el avea anii cei mai mulţi. Numărau câte pietre aruncate, intrau pe gura fântânii, nimerind ţinta. Gura fântânii, decupată în peretele de ciment, nu era mare. Cât să încapă coferul. Cam două cofere ca să umpli o găleată.

          Mândru de el, lui îi intraseră paisprezece. Vârsta pe care abia o împlinise. Nu ratase niciuna. Îl îndemnă şi pe Toma să-şi încerce norocul. Toma avea tot paisprezece pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luându-l aproape, iar către Nicolae a grăit aspru:

          – Azi tu nu mai bei apă! Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântână, o să suferim cu toţii.

          – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum! a îngăimat Nicolae.

          – Nu, Nicolae! În viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apa pe care-o cunoaştem, doar din fântâna noastră. De când mă ştiu aşa s-a pomenit! Până mâine, ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Artgothica Sibiu - ziua 1


O pledoarie pentru poezie si muzica pe care Dirctia 9 o risipeste in drumul sau. La minutul 1h;43;25
contribui si eu, dar toata inregistrarea merita vazuta si ascultata cu prisosinta

luni, 8 aprilie 2019

Cafea cu sare


Se dedică de ziua ei Claudiei Duminică
Eram frumoşi.
Împărăţeam tinereţii
elanul, sentimentele,

votca şi sucul de roşii…
Agăţam
de lobul urechii
cuvintele,
ca pe nişte cireşe de mai.

Stăpâni ai azurului
ne avântam
pe luciul gheţii,
exersând piruete
şi salturi mortale…
Patinatorii albaştrii
ai aerului,
susţinuţi de propriile
aplauze.

Am descoperit
în contractul cu viaţa
clauze
secrete
…Că lumea
plină de şmenuri
e împărţită
de schengenuri,

Gheaţa este
mai subţire ca aţa,
cireşele sunt amare,
şi deposedaţi
de candoare,
în ochii iubitei
fără strălucire acum,
asta e o ştire,
că nimic nu mai are
dulceaţa
cafelei cu sare.

Orgoliul şi Frica


(Tabletă de cititor)

„Cum adică? Eu am privilegiul să lucrez, să colaborez strâns cu una dintre tovarăşele noastre de frunte, prin care partidul, ba chiar şi conducerea se exprimă public, uneori şi eu… da-da, ce mai, eu să stau liniştit şi sec, rece şi pleoştit ca un peşte, chiar şi atunci când îi simt respiraţia? Bun, de acord, nu trebuie să mă îndrăgostesc de… femeia din dânsa, mă rog, de trupul, membrele, sânii ei etc, dar la spiritul ei, la fervoarea ei, la energia ei formidabilă din care revoluţia, organizaţia noastră şi-au făcut un stindard, cum de pot eu să… nu vibrez?”
Întors de la Conferinţele Tribunei, unde cu ocazia împlinirii a 85 de ani, oamenii minunaţi adunaţi de Mircea Arman în jurul său, l-au sărbătorit pe marele prozator, am adus în geamantanul meu cu cărţi, Frica lui Nicole Breban, roman recent lansat în cadrul manifestărilor clujene. Găsisem într-o prezentare sumară pe net, remarca unui confrate de care nu am ţinut cont, cum că Frica ar trebui citită cu creionul în mână, să-ţi iei notiţe eventual, sau să subliniezi lungimi, teoretizări şi analize ne-necesare, pentru a pune într-o lumină cât  mai clară şi fără dubii, verdictul aspra unui deceniu obsedant, acela al destructurării proprietăţii şi tradiţiilor satului românesc şi impunere a colectivizării agriculturii. În calitate de nespecialist, mărturisesc, nu am avut nevoie de creion şi nici nu am rămas uimit de faptul că în cele aproape 700 de pagini, într-o tematică intrinsecă, nu apare picior de ţăran. O abordare pe care doar un Nicolae Breban şi-ar fi putut-o permite cu orgoliul lui uriaş.
M-am avântat în lectură, încă din trenul de noapte spre Bucureşti, satisfăcut de frazarea cunoscută, năvalnică şi plină de ritm a autorului, ca un fluviu umflat de apele murdare adunate din aluviunile revoluţiei. Şi la fel cum malurile se surpă şi uneori cedează în faţa apelor, şi oamenii care trăiesc pe maluri, au inoculată frica de apele tulburi şi învolburate.
Acţiunea se desfăşoară în jurul a trei personaje de sorginte intelectuală, ale căror  destine ca soldaţi ai revoluţiei se împletesc, pe frontul larg deschis al activismului, într-o luptă acerbă, asumată, de împlinire a idealurilor comuniste şi pentru apriga bătălie de a urca în ierarhie, cât mai sus, călcând uneori pe cadavre chiar dacă pe cei doborâţi i-ai avut alături, te-ai folosit de ei   căutând să-ţi argumentezi faptele, să ţi le reaşezi în propria minte, astfel încât marile obiective şi cerinţele sistemului, să meargă înainte şi ţie să-ţi fie recunoscute meritele şi să-ţi fie puse în concordanţă gradele.
Activista sexi tovarăşa doamnă, Ligia Catrina Fărcaşiu, simbol al revoluţiei, statuia de bronz cu cap de zeiţă, ale cărei farmece erau dedicate trup şi suflet, doar cauzei. În momentele de slăbiciune regizată, controlată riguros, când voia să-şi arate sieşi şi umilului ei serv protejat, înfloritoarea feminitate, dar mai ales tăria morală, subjugându-l pe micul  paj şi oferindu-i ca recompensă părţi din superbul ei corp, spre atingere –, degetele de la o mână, falangele picioarelor lungi şi la un moment dat, ca semn de mare încredere, chiar sânii goi perfecţi ca să-i testeze şi să-i evalueze o urmă de tentaţie, cât de mică şi să constate mulţumită că nu există un preţ al trădării. Şi tocmai când ajunsese în vârful piramidei şi vroia să sărbătorească împreună cu pajul ei, o victorie apropiată de ţinta finală (fusese aleasă în Comitetul Central al partidului la secţia agrară), la a doua sticlă de şampanie, în budoarul ei, pregătită să se abandoneze, să uite o clipă de sine şi să se lase în voia celui care din şoricel, devenise un bărbăţel curajos, ce-ar fi putut fi testat dacă e corespunzător rangului de bărbat… bun la toate. Într-un preludiu prelungit, personajul acesta, tovarăşa doamnă Ligia Catrina Fărcaşiu, care a oferit scriitorului Nicolae Breban, prilejul să descrie în carte scene intense şi vii, dându-i posibilitatea să se desfăşoare pe multe pagini de-a dreptul memorabile  sfârşeşte sugrumată cu  o eşarfă, de tânărul ziarist bolnav de frică şi introvertit.
Ziaristul  bărbăţelul şi şoricelul protejat, al tovarăşei doamne, Horațiu Luca Bejan(LHB), tenacele, dar şi timidul arivist care îşi propusese să ajungă scriitor-judecător, care scria la început articole în Gazeta Cooperaţiei şi apoi, târziu, să ajungă editorialist la Scânteia, mai fusese la viaţa lui bărbat adevărat, doar la primul omor, când înfipsese cuţitul în Petre sau Peter, un alt prieten pe care i-l scosese în faţă viaţa, fost legionar, după ce citise stupefiat, întâmplător, în locuinţa şi în lipsa acestuia, nişte mizerii de turnătorii ce urmau să ajungă la vigilenta securitate a poporului, despre onorabile cunoştinţe comune. Şi când acesta după insistenţe şi ceartă, a refuzat să le distrugă, a primit ce a meritat cu prisosinţă. Dar acolo nu a omorât el, n-ar fi fost în stare de asemenea fapte! Altcineva probabil i-a forţat mâna(!), sau, având un coşmar, cât timp a citit ororile respective, când s-a trezit, ucigaşul adusese deja cadavrul în casă şi-l lăsase singur cu el. Ce era să facă(?), a alergat la Flori, care locuia în aceeaşi grădină, într-o casă mai mare. El a vrut să cheme miliţia, dar nu l-a lăsat Flori!... Ea s-a ocupat mai departe ca să dispară acea moarte suspectă! Cine e şi această Flori? Ea e perechea, un fel de nevastă fără acte, a celui de-al treilea personaj important din roman.
Dl Nistor Intelectual rasat, pendulând între sentimentul curat de a sluji revoluţia bolşevică, venită pe tancurile ruseşti şi dubiile dacă se află pe calea cea bună, e mintea cea mai lucidă din roman. Atras de tânărul ziarist, cu toate că i-a ghicit din prima caracterul, are cu acesta discuţii lungi clarificatoare asupra fenomenului social, asupra revoluţiei în sine, el avându-şi locul în tabăra celor moderaţi, despărţiţi de grupul tovarăşei Doamne Fărcaşiu, aceia care ar fi vrut să se ţină cont de tradiţiile şi specificul naţional şi să nu se ia otova implantul sovietic. Cum era şi firesc domnul Nistor ajunge la puşcărie, condamnat până la urmă pe viaţă, pentru ezitările sale, cu largul concurs al tovarăşei doamne Ligia Catrina Fărcaşiu care şi ea avea nevoie de un cadavru ca să poată avansa în sistem, să fie apreciată acolo unde trebuie şi la Moscova.
N-am spus nimic de perechea „micului om”( LHB) cum îl gratula câteodată tovarăşa doamnă Ligia şi desigur, gândea la fel şi iubita lui soţie legitimă, Leni. Se măritase cu el dintr-un pariu cu o prietenă, care n-avusese timp şi nici răbdare să-i trezească bărbăţia întârziată de fătălău nehotărât şi fricos. Leni se pare că a avut timp îndeajuns şi fără entuziasm i-a activat bărbăţia, născându-i două fete şi împlinind astfel familia ca celulă de bază a societăţii care începuse să se construiască, aşa cum dorea şi partidul. Pe traseul vieţii de la un anumit moment ­şi-au urmat drumul fără intimităţi şi legături ale trupurilor, separat, împreună, ca să nu poată fi tulburat entuziasmul şi perturbate carierele. Ea împingându-l s-o slujească cu cinste şi devotament pe tovarăşa doamnă Ligia şi sperând că lucrul acesta se va răsfrânge şi asupra ei. Nu lămureşte autorul dacă Leni a rămas o fiinţă vie, un instrument, o vioară care să-şi fi găsit un alt arcuş, sau o statuie mai mică dedicată şi ea la altă scară, revoluţiei
Nici Flori studenta cu mai multe facultăţi nu mai apare în ultimele pagini ale romanului, cu toate că asupra ei ochiul prozatorului s-a aplecat mai mult, păcălindu-ne la un anumit moment ca cititori, că s-ar putea înfiripa o nouă poveste de dragoste concurentă şi dincolo de frumoasa poveste cu bătrânul Nistor anume o legătură firească, necesară, între Flori şi emulul iniţial al lui Nistor, HLB, Horaţiu Luca Bejan. N-a fost să fie! Poate cele două, Leni şi Flori nu m-aş mira să continue într-u nou roman(…).
Umorul nemascat şi introspecţia fină, autorul intrând în pielea personajelor, urmărindu-le gândurile şi jucându-le, ca un actor genial, te face să participi  eminamente ca la un spectacol şi nici nu simţi când s-au lăsat devorate cele 676 de pagini. Revenind, furat de stilul autorului şi de povestea în sine a personajelor, am scăpat din vedere drama, patologia fricii, frica de greşeli, frica de tovarăşi, frica de faptele tale, frica de U. Sovietică, frica de securitate, frica de sistem care iese ca spuma la suprafaţa  unei fierturi.
„Ce era entuziasmul un, bun la toate? Nu ascundea el şi niţeluş frică, adrenalina asta specială pe care o simţim şi suntem invadaţi cu toţii…„ o frică de asta, de-a noastră tovărăşească, neaoşă, constructoare dinamică nu-i aşa?nu-i aşa…”
Citind paginile Fricii, te cuprinde frica şi automat paginile pe care le înnegreşti tu si care te-au entuziasmat în momentul creaţiei, ţi se par mai mici, frazele nişte înseilări de rânduri fără substanţă, fără orizont, sau cu el limitat de dealurile împădurite cu ceaţă.
Recunosc Nicolae Breban şi-a câştigat dreptul să fie orgolios.