Fântâna. Fragment din Guşterele

Revizuiesc romanul meu Guşterele, pentru o nouă ediţie, care nu ştiu dacă se va realiza vreodată, pentru că am de gând să pun condiţii în contract, edturii care îşi va asuma această treabă, să scoată pe piaţă minim 5000 de guşteri ca să nu se piardă o specia atât de rară …

                                                                                              Ion Toma IONESCU

Fântâna

             Fragment din Guşterele

          Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are, puţine şanse să devină un elitist rezonabil – lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar, continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu, şi se plasează turbulent, sau mai puţin turbulent, într-o turmă, acceptând repetabilitatea ciclului istoric, fără implicare şi contribuţii creative – la ce bun investiţia? Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti Tobârlan, dacă personalitatea ta puternică, nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut.

          Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic, pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corect, la întrebările pe care câteodată, nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate, prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani, domni ai pământului.

          Tobârlan era precum o fântână.

          Nicolae îşi aducea aminte cum copil fiind, cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt ca să fim corecţi, fratele lor mai mare, Gogu, îl inventase. El adăugase doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul să arunci atâtea pietre, câţi ani ai. Evident el avea anii cei mai mulţi. Numărau câte pietre aruncate, intrau pe gura fântânii, nimerind ţinta. Gura fântânii, decupată în peretele de ciment, nu era mare. Cât să încapă coferul. Cam două cofere ca să umpli o găleată.

          Mândru de el, lui îi intraseră paisprezece. Vârsta pe care abia o împlinise. Nu ratase niciuna. Îl îndemnă şi pe Toma să-şi încerce norocul. Toma avea tot paisprezece pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luându-l aproape, iar către Nicolae a grăit aspru:

          – Azi tu nu mai bei apă! Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântână, o să suferim cu toţii.

          – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum! a îngăimat Nicolae.

          – Nu, Nicolae! În viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apa pe care-o cunoaştem, doar din fântâna noastră. De când mă ştiu aşa s-a pomenit! Până mâine, ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.