Marea revarsă dinspre orizontul albastru muzica amplă,
majestoasă a valurilor. De dincolo de pălăriile de trestie ce desenează pe
nisipul fierbinte ciuperci inconsistente de umbră, vin spre noi acorduri
ritmate, contrapunctate de bubuitura unei pedale prăvălite peste pielea de
bivol întinsă a unei tobe.
Clapele pianului rostogolesc o linie melodică înaltă, în
consonanţă cu sunetul valurilor, cioplit
în aer printre arabescurile din zborul planat al pescăruşilor.
Stau pe un şezlong alb, desluşind norişorii de vată ce
filtrează lumina soarelui. Şi odată se face gol în mulţimea de pe plajă şi o
siluetă bronzată, blondă, cu mers elastic se îndreaptă fix către mine.
Toţi ochii plini de invidie privesc ţinta mişcătoare, de
parcă acolo s-ar afla capătul nordului. Îmi face semn s-o urmez în mare,
lunecând ca o sirenă sub valuri. Un cântec vrăjit vine din adâncuri. Braţele
mele vâslesc, parcă mă simt mai puternic şi apa mă trage cu fire nevăzute.
Am trecut de geamandură. Suntem departe în larg, doar noi
doi. E o fericire simplă. Visez?...
Înapoi!!!... strigă dintr-o barcă salvamarul
*
Ionescule, ieşi din vrajă, ţi-a plecat mintea cu sorcova! Tu
eşti în acest moment la evenimentul de la Trafalgar, Ateliere în paragină, care
tocmai ce se inaugurează. Nu pe plajă cu sirenele!… Ciprian Chirvasiu vorbeşte
parcă dăruind, despre o şcoală de poezie la Bucureşti. Ce ţi-a turnat omul ăsta
frumos, Firiţă Carp, în pahar, din izvorul domnesc adus de la Baia Mare de
Romeo Ioan Roşiianu?
Am auzit că nişte haimanale stau la pândă şi vor să vândă şi
apele minerale. Noi cu ce mai rămânem? Fără poezie viaţa e un chin!... Ăştia nu
merită nici apa din vin!
Pare că Lucian Vasilescu s-a prins de jaful pus la cale şi
cântă la microfon cu sufletul sărat de jale un cântec etern, susţinut la
chitară de Nicu Nicuşor.
Adrian Suciu a simţit şi el pericolul şi a strâns în jurul
său, ca un Decebal ceresc, toate preotesele credincioase, punându-le pe tavă
pocalul împărătesc, să-şi ia fiecare miere din otravă. Mărturisim orişicui vrea
să asculte şi noi iubim multe dintre preotesele lui, dar din faţa tramvaiului 4,
te dai înapoi!... Oricare dintre ele poate fi Maria Polevoi.
Romeo Ioan Roşianu bântuie ca un bărzăune din floare în floare,
într-o scrisoare de rugăciune, mai e Creativ ca oricând. Dan Marta ne introduce
pe rând în arta teoriei in nuce. Florin Dochia preţuieşte în filigran rochia
Lilianei Filişan, despărţind altiţele în cruce de metaforele din gând. La
rându-i, peste trei rânduri de mese, Ioan Vintilă Fintiş rătăceşte centaur rănit,
blând. Gabriel Cojocaru ţese în sfârşit tunător versul de aur din noul volum…
Şi încet-încet poezia se destramă într-o hologramă de fum.
În ce mă priveşte, am
citit în tăcere nu despre mare şi soare, ci despre Ceară şi miere… În timp ce Cornel
Octavian şi-a găsit o activitate de nişe, împărţind afişe…
Aşa au pornit în prima lor pagină, Atelierele în paragină
din Bucureşti…Drum bun!
*
acoperişul
nici nu apuca soarele să-şi
spele-n rouă sudorile nopţii când pleca la muncă.
ciocanul, canciocul pentru
smoală, foarfeca de tablă, găleata, scripetele, aşteptau de cu seară în sacul
de rafie.
ţigara în colţul gurii scotea
fum…
la prânz mormăia: ,,cu răbdarea
treci marea”,când îl strigam.
fără vapor, în mintea mea,
puţine şanse.
de la un
timp, ploaia grozavă şi-o ameţeală îl ţinea de pat, până-ntr-o zi când zise:
,,tu, ondină să-mi aduci sacul, urc, musai că s-a spart acoperişul ăl mare şi
dumnezeu n-are răbdare…”
ţapinarii cerului
primenesc vorbele
rugăciunii…
diluviul mă strânge
sub pielea încreţită
precum coaja unui copac…
dacă pârloaga
fulgerelor
ar fi fost ursită
să spargă cercul de nori
poate că ploaia
n-ar fi rămas
nesfârşită
doi câte doi perechi
urcăm pe corabie
mireasma de sare trece
peste bordul înalt
năpădeşte
precum iarba…
înşiraţi pe zare
îngeri ţapinari
în convoi prelung
cară cu plutele
tulpini tinere
de stejari
doar
în cer
a rămas pământ
un platou
cu pădure
de cruci
pe un vârf de munte
singuri poeţii
poeţii tăcuţi
şi uitaţi
tresar
la ecoul
loviturilor
de secure
(Din volumul Fotografii miscate, in pregatire)
