joi, 4 martie 2021

Poezia de mijloc 2

 

În general îmi place să am aproape întotdeauna un unghi de vedere personal diferit în abordare. Întâlnirea de la Sheida, undeva cu vreo trei ani în urmă, de Ziua scriitorilor, organizată pentru prima oară sub patronimul Poeţii cetăţii, mi s-a părut că a avut în ea o poezie aparte. Fără străluciri şi festivism opulent, fără ca geniul să  bântuie decisiv în neorânduiala momentului, cu versurile lui rebele şi înţesate de orgolii.

A fost, dacă m-aş putea gândi la un concept aşezat, o poezie de mijloc. De mijlocul zilei, cu plăcerea de a te afla la masa de joc printre poeţi oneşti, de o înălţime rezonabilă a spiritului, legaţi de un exerciţiu comun care să le dea măsura că se află, nici mai la stânga şi nici mai la dreapta decât în centrul imaginii.

Decartând buchea paginii şi împărtăşind între noi vin şi anaforă, am mai înălţat un steag pe zidul cetăţii.
Vin şi anaforă, accept în numele adevărului că a fost doar un concept de metaforă!... La praznicul de cuvinte s-a servit în tăcere din plin, plăcinte şi bere…

Mulţumirile, se cuvin Lilianei Popa!

Am revenit acum la această descriere pentru că ieri a fost ziua scriitorului şi întâmplarea face să fi lipsit fortuit în ultima vreme de la festivităţile cetăţii, să nu se creadă că m-am dezis de formele de relief ale poeziei de mijloc a Bucureştiului.

La mulţi ani poeziei de mijloc!






 

luni, 1 martie 2021

1 Martie

 


Se dedică soţiei, fiicelor mele şi tuturor femeilor care ne înfrumuseţează viaţa

 

Sunt

nestemate

de bun augur

între zile

oferite în dar

de zei

când răsar

pe câmp

ghiocei  

în zăpadă

 

Dar numai

una-i legată

cu şnur

mărţişor

de mătase şi sânge

la pieptul  

iubitei…

râde şi plânge

ca o monadă

de dor…


sâmbătă, 27 februarie 2021

Cinci ani de la Guşterele... de Bucureşti

 


Mi-am propus să dau în judecata dumneavoastră, stimaţi trecători prin postările mele, televiziunile în general, pentru rele tratamente ale zilei de ieri, vis a vis de evenimentele relatate care m-au trecut visceral prin toate stările de umori şi m-au dat pe spate... După ce luceafărul huilei într-un lichid galben-verzui, cu o zi înainte, îi vopsise eroi pe minerii lui, schimbând sensul unor cuvinte.

Adică, ce poate fi mai sadică decât aniversarea de Covid! trâmbiţată pe micul ecran toată ziua, la un an de la întâmplarea de debut al războiului nevăzut dar simţit din plin, cu crampoane la gleznă, semănând beznă în destin şi bătând lacrimi în piua!

Nu mai avem ce aniversa(?), s-au sfârşit resursele(?), s-au desfiinţat cursele de cutere, veştile bune s-au evaporat? Uite s-a vaccinat Simona(!), nu va ieşit, dar aţi încercat!...

Vă dau eu muşteriu, un Guştere viu! Niciodată nu e târziu!...

A împlinit 5 ani de când s-a lansat în literatură. Pe el nu l-a osanat ca pe Bin Laden cu oxigen, gură la gură, nici o televiziune şi l-am reinventat prin extruziune într-o nouă ediţie, a treia. Tot fără ură şi fără muniţie de asalt, şi cu alt nume nou de tranziţie, l-am rebotezat Tobârlanii, romanul, ca să fie mai greu de tradus, să se bucure la fel şi americanul şi poporul rus.

Unde dai şi unde latră!

Ce-am avut eu de spus aici, în mai mică sau mai mare măsură, că e rândul Tobârlanilor după Crucea de piatră! Şi tot n-am găsit editură!…

http://pasareacetii.blogspot.ro/.../gustere-de-bucuresti..

vineri, 26 februarie 2021

joi, 25 februarie 2021

Capăt de linie

 


În vremi bântuite, bucuriile sunt rare sau nu sunt deloc! Poezia e ultima dintre terapii la care poţi să gândeşti că are şansa să dea rezultate.

Nu-i uşor să iei în deşert pădurea de tristeţi, să-ţi pui masca de ceară pe faţă şi să călătoreşti singur cu poezia ta, să te bucuri de ea, când te răsfaţă, într-un tren care ştii sigur DINAINTE că nu va opri în nici o gară.

Dincolo de cuvinte, poţi să te gândeşti că totuşi  se va întâmpla undeva, cândva…la un capăt de drum, cum ar zice refrenul, un refren oarecare...

Se vede Crucea de piatră. Se fac semnale cu felinarul roşu. S-a oprit şi trenul acum…

*

„Poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor”

 
    Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la „adulter” la „schimbarea de ochi”, de la „glezna apei” la a pipăi „carnea umbrei” sau sânii femeii „cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre „vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la „agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care
nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare.


Adrian Alui Gheorghe

N.A. Mulţumiri, Danielei Toma, şeful de tren, lui Frederik Weerkamp, Iuliei Toma, Corinei Rezai şi celorlalţi din personalul însoţitor şi bineînţeles lui Adrian Alui Gheorghe, controlorul care a fost îngăduitor cu mine şi nu m-a dat jos din tren, chiar dacă nu aveam bilet!...