Deschid ochii,
mă înalţ în vârful
picioarelor,
zbor cu teamă…
Am braţele înlănţuite
în tentaculele cu otravă
ale unei hidre
ce mă cheamă,
dintr-un nor de smalţ.
Prin hublou
se strecoară în lumină
imagini. Parcă sunt
în incinta unei clepsidre
şi câmpurile de otavă,
decupate de stanţe,
desfăşoară pe retină
pagini lângă pagini
în nuanţe de verde.
Un Arhimede lipsit de faimă,
lâncezind în turnul lui
de control, nu mai vede
marginea cercului
şi pierde constanta π
o clipă, în ecuaţia ierbii,
iar pilotul la manşă
ratează pista, dând ocol
şi îngălbenind de spaimă rapiţă.
Vârfurile copacilor
se reped
spre aripă
ca o avalanşă
şi în miezul
de nepătruns al pădurii
cerbii tresar
şi-şi ascund în pripă
coarnele
Dar pământul e rotund,
l-am atins… Am înfrânt hidra.
Bila indicatorului
de glisadă
s-a liniştit din inerţie…
Goarnele pot să vestească!
Trupul meu destins,
ca o torsadă vie,
e pregătit să se despletească…
