HIDRA

 

 

Deschid ochii,

mă înalţ în vârful

picioarelor,

zbor cu teamă…

Am braţele înlănţuite

în tentaculele cu otravă

ale unei hidre

ce mă cheamă,

dintr-un nor de smalţ.

 

Prin hublou

se strecoară în lumină

imagini. Parcă sunt

în incinta unei clepsidre

şi câmpurile de otavă,

decupate de stanţe,

desfăşoară pe retină

pagini lângă pagini

în nuanţe de verde.

 

Un Arhimede lipsit de faimă,

lâncezind în turnul lui

de control, nu mai vede

marginea cercului

şi pierde constanta π

o clipă, în ecuaţia ierbii,

iar pilotul la manşă

ratează pista, dând ocol

şi îngălbenind de spaimă rapiţă.

 

Vârfurile copacilor

se reped

spre aripă

ca o avalanşă

şi în miezul

de nepătruns al pădurii

cerbii tresar

şi-şi ascund în pripă

coarnele

 

Dar pământul e rotund,

l-am atins… Am înfrânt hidra.

Bila indicatorului

de glisadă

s-a liniştit din inerţie…

Goarnele pot să vestească!

Trupul meu destins,

ca o torsadă vie,

e pregătit să se despletească…