miercuri, 26 mai 2021

La zilele Piteştiului


Nu e prima oară şi probabil nici ultima oară când nu mă pot ridica la înălţimea, nici mai mare şi nici mai mică a celui care sunt. Am fost ieri la Piteşti în cadrul manifestărilor dedicate zilelor oraşului, la o acţiune a Filialei Uniunii Scriitorilor, mulţumesc Jean Dumitraşcu pentru buna ta intenţie(!), invitat să vorbesc despre cartea mea Dosarul Albaştrii, într-un context mult mai larg al urmelor pe care oraşul le-a amprentat în paginile scriitoriceşti ale autorilor, mai mult sau mai puţin importanţi, trăitori sau trecători prin acest spaţiu citadin pitit între dealuri.

Un spaţiu mai puţin generos decât s-ar crede, risipit în paginile cărţilor, din care cu greu s-ar putea reconstitui, frizând absurdul, istoria la o adică, după un dezastru ca cel a oraşului Pompei spre exemplu, şi s-ar deschide după alte cinci secole, de sub ape, de sub dărâmături, sau de sub cenuşă, o uşa intactă într-un templu; Biblioteca Judeţeană Dinicu Golescu, cu toate cărţile în el, sau în ea… cum devine cazul sau acordul gramatical.

Serios vorbind, venind pe autostradă mi-am dat seama că pericolul în zonă nu mai e posibil, nu mai are cheie de boltă. Sfânta treime a dezastrelor, nu mai dezvoltă enzime!... Eradicarea lor se face sigur cu sprijinul ferm al comunităţii europene, dar mai ales cu viciul din noi.

Am văzut recipientele moarte de la petrochimie,  nişte alambicuri catalectice, pământii, din paleolitic. Aşa, dezbrăcate de salbele de lumini electrice şi cu flăcările controlate stinse de lanuri întinse de bozie, n-au cum să mai facă explozie!

Iar reactorul atomic de la Mioveni merge de la o vreme, doar pe economic şi pierde constant meciul lui important cu energia verde…

Iar barajul de la Vidraru va deveni curând rezerva strategică de hidrogen, pentru motorul neogen al Daciei, ce va seca oricum, după un bum…

Ce m-a mirat mai tare e că în biblioteca respectivă, nici dacă arzi o lumânare nu găseşti azi, vreo urmă de Albaştrii, i-au şters şi din arhivă mi se pare, şi chiar din calendare de curând… S-a stins unul, cel mai bun dintre noi, Iordache Vasile, să-l ţină Dumnezeu în lumină!

Când ţara e plină de securişti, ce să căutăm acolo noi nişte trişti!

Şi-atunci eu, biet autor de cărţi pierdut pe hărţi, ce să vorbesc la un asemenea eveniment  al oraşului? Mi s-a dat cuvântul la sfârşit, mi-ar fi trebuit puţină apă, nu era(!). Fondurile nu permit risipă, am sorbit, rămăseseră două guri din paharul celui care vorbise înainte, gura mi se-ncleştase, uitasem orice fel de cuvinte şi în loc să dau cu zarul 6-6, a ieşit 2-1, cacialma! În plus Virgil m-a incitat să zic ceva de Vlasie şi l-am ascultat!

De fapt îmi pregătisem să spun foarte puţin despre Dosarul Albaştrii şi securitatea încă trează. Nu-i ceri unui autor să vorbească despre o carte, mai ales când în ea e parte din viaţa sa.

Aş fi vrut să trec mai departe şi să citesc un fragment de tabletă din Fotografii mişcate, volum apărut în 2020, la Editura eCreator, unde am scris şi despre piteştenii care au făcut sau fac fală oraşului, pe care i-am cunoscut eu; Ion Pantilie, Lucian Cioată, Aurel Sibiceanu, Radu Aldulescu, Nicolae Radu, Gheorghe Tomozei, Ileana Mălăncioiu, Cristian Bădiliţă, Octavian Mihai Sachelarie, Nicolae Oprea, Augustin Doman, Denisa Popescu, Magda Grigore, Cludia Duminică.

Alesesem să citesc câteva rânduri din subcapitolul Fotografii din cer dedicate lui Marin Ioniţă, măcar şi pentru meciurile pe care le-a avut cu primarul!… Reproduc fragmentul pe care nu am apucat să-l citesc:

Mai e un Marin – nume cu greutate, măcar pentru argeşeni – nu numai cel ce a cules din praful drumului, la Siliştea-Gumeşti, moromeţi de lut şi i-a lustruit cu migală, dăruindu-le viclenii şi luciri de diamant ce-ţi taie respiraţia!

Mai e un Marin, din Jugureni-Ulieştii de Dâmboviţa, rostogolind cuvintele ca pe un şuvoi leneş de bolovani ce curge greoi, împiedicat, dar neostoit între maluri. Vai celuia ce i-ar fi stând în cale!

Opera lui, nu are limpezimea celui mai iubit dintre pământeni, doar o vigoare aparte şi o anumită iluminare a textului, care alături de vârsta şi dimensiunea consistentă a creaţiei (a strâns aproape 30 de cărţi), face ca scaunul de patriarh al literelor şi sceptrul, în ţinuturile învrednicite cu harul Meşterului Manole, pe Argeş în jos, să-i fie pe potrivă.

La aproape 90 de ani Marin Ioniţă îşi duce crucea mândru, cu aceeaşi fervoare şi siguranţă de ţăran încăpăţânat, ce desţelenea, şaizeci de ani în urmă, taina cuvântului în curtea Şcolii de literatură, cu Labiş împreună.

Rodul pământului i-a trădat uneori răbdarea, iar timpul i-a clătinat necruţător din convingeri, dar omul şi dascălul, a rămas alături de cei tineri, să le încredinţeze şi să le cultive curajul.

Când am lansat prima mea carte la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine vorbe. Aşeza cărămizile înălţând împrejur zidul casei. Ajuns la fereastră, m-a invitat să privesc dinlăuntrul casei, şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperişul. Alţii, nenumăraţi, şi-au terminat de mult casele.

Un oraş întreg aşezat pe dealuri. Casa mea e încă în construcţie…

Azi Patriarhul, cu bastonul în mână, face turul de onoare al oraşului. Bate trotuarul, salutând în stânga şi-n dreapta cu pălăria lui albă ridicată deasupra capului, şirul de domniţe mijind la porţi. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit! S-ar mai încumeta la o trântă!

Multă sănătate domnule Marin Ioniţă, acolo unde eşti! 

https://youtu.be/jkwXft3Rkq8 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu