Să spunem că ieri în Herăstrău la
Muzeul Satului poezia a învins canicula, ar fi deja prea mult şi nu ne-ar crede
nimeni, nemaiţinând cont că în general poezia adevărată e păşnică, nemuritoare
şi nu are războaie de dus.
Ar
trebui să se facă demersuri (fără surle şi trompete), până nu moare planeta, poezia
să fie primită alături de mişcarea pentru energie verde. Asemeni vântului,
luminii solare sau hidroenergiei. Şi dacă s-ar ţine seama că vântul, apele, lumina
solară pot produce, în exces, cataclisme, s-ar cuveni ca în Consiliul European
să se producă o răsturnare de plan şi priortăţi iar poezia să fie recunoscută
ca domeniu de vârf şi să-I fie alocat prin PNRR un rol principal în cetăţi.
Ce destin
minunat pentru toţi poeţii! Ce proiecte măreţe, ce epocă de aur a vieţii cu
râuri de bere şi vin curgând nesecat în pahar! Cu muze de OSCAR…
–Ionescule, iar ţi-au filat sticleţii, ai scris bazaconii şi-ai
adunat Fotografii mişcate, pe peliculă!
–E de la caniculă şi oricum parte din poze sunt “furate”…
Fotografii: Ramona Muler, Ion Toma Ionescu
Aflaţi
în proximitatea unui turneu de vacanţă prin partea de vest a Ardealului,
conspirând cu arhivele Nikonul, facebokul mi-a scos pe simeza zilei de azi
amintirea unor pagini cu imagini maramureşene de neuitat, dintr-un alt periplu
mai vechi, care ne-a bucurat sufletele. Dacă privesc înapoi prin ferestrele deschise
de fotografii şi compar, au trecut nişte ani, constat că dorul de călătorii are
un parfum neschimbat, Doar cei doi nepoţi sunt acum, mult mai înalţi decât noi...
*
Mi-am
luat moroşancă
Culorile
vii ale Bârsanei mi-au atins sufletul. Maramureşul şi-a deschis larg porţile ca
să-mi îngăduie să intru în grădinile sale, dar mi-a pus o condiţie. Aici intri doar dacă ai lângă tine o
moroşancă. M-am uitat împrejur. Câteva măicuţe ocupate să explice
vizitatorilor cum Carol Robert de Anjou a întărit printr-o diplomă în aceste
locuri pe cneazul Stanislau, fiul lui Bârsan, în anul 1326.
Alături
o fată tânără, tot cupată, pe post de ghid explica unor străini cum a fost cu
Stan Bârsan şu urmaşii lui păcurari ce aveau oi bârsane năzdrăvane, cu lână
moale, deasă şi lungă din care au împletit balada Mioriţei.
Dincolo
de gard pe malurile Izei moroşencele din partea locului strângeau fânul şi-l
puneau pe şiri să se zvânte la soarele blând şi să se îmbete în mirosul de
trandafiri
Aşa
că am răspuns mizei cu ce venisem de-acasă. Am dat un ban potrivit pe o trăistuţă
frumoasă de fată şi pe batic, iar fusta-florată am găsit-o pe nimic la o
măicuţă la poartă.
Ce
soartă am şi eu, ce ghinion nesocotit, ce năpastă... şi la mânăstire să fiu
însoţit de nevastă!
Poftiţi
de vedeţi cu ce desfrâu de culori s-a înfruptat Nikonul!
Îşi lăsase Dumnezeu
pe frunte căciula Lui,
toarsă din caierul furcii
Maicii Domnului
şi întoarsă,
fir răsucit şi împletit
din flori de câmp
şi fân proaspăt cosit...
O căpiţă
cât un munte
se înălţase
la ăl bătrân, taica-mare, în curte, lângă casă.
Pe mine cred a vrut să mă încerce!...
Şi până să mă dumiresc
şi să mă scutur de gând
ca un flutur, n-aveam stare,
am intrat în joc
smulgând o pală de fân din mijloc,
cu chibritul din mână
am aprins căciula
ca pe-o lumânare
Şerpii ăia de foc
de-i alerga tata cu furca de fier
şerpuiau căţărându-se vioi la cer...
Eu i-am aprins,
din mâna mea au ieşit!...
Şi-am fugit
şi m-am ascuns sub masă.
Au venit nişte oameni
de peste drum
au împrăştiat fânul
l-au întins negru de fum în curte
şi cu găleţi din izvorul
de lacrimi stors
din ochii mamei
l-au stins
Şi Doamne ce-aş mai fi vrut să vină să mă bată!
