Ce
ciudată e viaţa! Ascultam imnul naţional al Greciei, privind transmisiunea de
la Tokio a încheierii unei olimpiade triste, desfăşurate în condiţii speciale, fără
spectatori, şi, în spatele măştilor
japoneze care dansau, cântau şi radiau o bucurie simplă, vedeam în locul flăcării
olimpice, flăcările ce ardeau pădurile Greciei,
ţară unde s-au organizat în antichitate pentru prima dată Jocurile olimpice, în
cinstea lui Zeus.
Totdeauna
în concepţia şi credinţa mea japonezul a locuit ca un supraom. Imobilitatea,
expresia invariabilă a feţei, într-o diversitate de ipostaze, mă
copleşeşte şi acum prin distanţarea pe care o impune faţă de terestru. Ceva
supranatural de zeitate retrasă, înzestrată cu posibilităţi fizice şi
spirituale de neatins, iradiază de sub mască.
Poate la capătul acela de lume
dinspre soare răsare s-a pregătit de milenii omenirea să întâmpine neclintit
forţele necunoscute ale universului, să potolească zbaterea înfricoşată de
animal hăituit, ascunsă în miezul pământului.
Este pentru prima oară de când pandemia
severă a cuprins planeta şi lumea întreagă s-a reunit ca să demonstreze că
spiritul olimpic nu poate fi înfrânt.
Imaginile de o frumuseţe aparte, împărţite
între tradiţie şi modernism, erau mereu contrapunctate ca un laitmotiv de
secvenţe cu tribunele goale, sau o salcie plângătoare atât de verde umbrind luciul
senin al apei. Şi cât de tonifiantă era îmbrăţişarea dintre un învins şi un învingător
pe acelaşi podium al speranţei! Şi mi-am zis atunci că sportul este singurul
care are puterea să schimbe lumea.
În final am văzut copii şi părinţi alergând
pe role sau pe biciclete într-o cursă continuă pe piste, sau pe esplanade, pe
acoperişurile caselor, într-o unică direcţie, cap compas Turnul Eiffel.
În marile pieţe ale Parisului ieşiseră deja
să-i aştepte pe bicicliştii, purtători ai flacăra olimpice, spectatorii fără
măşti ai celei de-33-a olimpiade moderne, Paris 2024.
Poate până atunci reuşim şi noi ca români
să mai schimbăm câte ceva!
