Să fii pescar
într-o lotcă
şi să constaţi
că apa
de mare
e votcă...
Să vezi valul
spirtos,
reverberat
în ecou,
cum vine
să te dărâme...
şi tu curajos
să-l primeşti,
asmuţind
animalul
din tine.
Să te trezeşti
întins pe jos
în larg.
Nu eşti în stare
să-ţi ancorezi
echilibrul
precar...
Şi constaţi amar
că lotca
n-are
nici catarg
nici parâme...
Scriam pe blogul Pasărea ceţii în 16 februarie 2014:
https://pasareacetii.blogspot.com/2014/02/sanziana-de-la-doha.html
Povestea Sânzienei de la Doha a avut azi un final fericit. În tribunǎ, Stere Halep, tatǎl Simonei trǎia aievea o minune la care nici nu îndrǎznise poate sǎ viseze. Înconjuratǎ de șeici, fata lui ridica mândrǎ deasupra capului pasǎrea fermecatǎ. Trofeul pe care dupǎ o sǎptǎmâna luminatǎ îl câștigase pe merit.
“Grijǎ mare fetiţo la pasǎrea aia sǎ nu
zboare! Va trebui la noi acasǎ, la Constanţa, pe strada
Chiliei, sǎ schimbǎm mobila sufragerie. Ne trebuie o vitrinǎ mai mare,
doar n-o sǎ ţin pasǎrea într-o colivie. O sǎ intre lumea la noi în
casǎ, s-o atingǎ, s-o pipǎie, sǎ se convingǎ cǎ nu e de tinichea.”
Gândul lui Stere porni înapoi și-și vǎzu copila de patru ani, cât racheta, cum alerga încǎpǎţânatǎ dupǎ minge, s-o treacǎ peste fileu.
“Frat’su, mai mare cu șase ani, chiar se antrena și promitea sǎ ajungǎ tenisman. N-a fost sǎ fie! Nu-i pentru cine se pregǎtește. Nu zic, Doamne ferește, cǎ ea nu s-ar fi pregǎtit! Dar cu trupu-i plǎpând nu-i dǎdeam prea multe șanse, doar din voinţǎ s-a întǎrit. Eu n-am oprit-o dar nici n-am încurajat-o prea mult.”
Descǎtușatǎ de complexe, cu plǎcerea de a juca, Halep a avut la Doha 2014 o sǎptǎmânǎ încântǎtoare. A fost tot timpul cu racheta la ea și agerimea gândului a întrecut nu numai viteza mingiilor ce pǎreau devastatoare, ci mai ales a reușit sǎ blocheze rotiţele ce se învârteau în gol în mintea adversarelor, care nu mai înţelegeau uneori nimic. Pe rând, elita consacratǎ Erani, Radwanska, Kerber, dintre cele mai mari stele ale sportului alb, au pǎlit și s-au recunoscut înfrânte în faţa celei ce strǎlucea.
.........................................................................................
Cu o zi mai devreme în 15 februarie 2014 scriam aşa:
https://pasareacetii.blogspot.com/2014/02/uluitorul-morfem-halep-e-un-poem.html
Circulǎ o teorie mai mult sau mai puţin știinţificǎ, o teorie care recunoaște într-un fel cǎ limba dimprejurul Carpaţilor, de dinainte de a exista ţǎri și popoare, a contribuit decisiv la dezvoltarea și îmbogǎţirea lexicului european și nu numai atât. Unii susţin cǎ însǎși limba latinǎ a romanilor pare a descinde din limba strǎmoșilor noștri daci și nu invers cum au postulat teoriile oficiale.
Morfemele stem specifice, se pot identifica ușor în zestrea lingvisticǎ, nu doar a bǎtrânului continent, ci ajung până departe în Japonia, în Australia, Africa sau America. În Antarctica nu! Se pare cǎ acolo în pǎmântul îngheţat, nu s-a putut planta viţa de vie.
Procesul ǎsta, dacǎ stai sǎ-l analizezi, continuǎ și în zilele noastre. Spre exemplu, la Doha şi cu siguranţă şi în Dubai de săptămâna viitoare, buzele şeicilor arabi şi în general ale arabilor obişnuiţi, vor pronunţa cu siguranţă întrebătoare în grai românesc, Halep? Halep?... E firesc să nu uite ochii limpezi și inteligenţi ai Simonei, zâmbetul ei, agilitatea braţelor, alergarea de gazelǎ care i-a încântat şi cucerit, îmbogăţindu-le pǎsǎreascǎ lor cu un halep. Pardon, un morfem! Ba chiar aș putea spune cu un poem, pentru totdeauna!
Azi 16 februarie 2023, sunt întru-totul subiectiv, dar
dincolo de morfeme apreciez că fără famecul ei tenisul feminin a pierdut din
strălucire. Mă întreb dacă aserţiunea de la sfârşitul primei părţi, pe care nu
am redat-o, a rămas valabilă. Eu cred în ea!
Simona
nu a minţit, nu a furat, nu a fǎcut trafic de influienţǎ, nu a corupt pe nimeni
și nu și-a trǎdat propriul partid. Nu a furat voturile spectatorilor și
guvernul n-a dat ordonanţǎ de urgenţǎ specialǎ, ca sǎ câștige ea. Nu politizez
dar pot constata!
24. cocon
de umbră
străzi sunt
cuvintele…
răsfirate
şoptesc
atingând
briza
îmi vin
în minte
tot felul…
tălpile
lipăie
pe asfalt
mâinile
învaţă
să mângâie
dar oricât
aş fi
de înalt
strivesc
încă sânii
cu dinţii
de lapte…
cu mâna
la gură
mama
încremenită
şi mută
mă mustră
dintr-un
cocon de umbră
(Din antologia în
lucru Argintarium doi)
Lucrând
la o antologie de autor, profit să mai schimb pe ici pe colo câte ceva... fără
să schimb ADN-ul.
Reţeaua
(versiune nouă)
Eu când scriu, e musai să aud cuvintele!
Fie şi în gând le scandez cu voce tare.
Există o traiectorie,
un ritm interior în urcare
pe lungimea de undă, care dacă se frânge
o secundă, plânge Dumnezeu.
Să nu-L supăr, refac scriitura
înălţând-o cu un diez. Nu vreau
să pierd din făptura originală a tainei
şi potrivesc din croiala hainei
splendoarea nudă
primită magic dinspre model.
De un timp nu mai sunt ajutat de auz.
Ţiuie în creier un greier confuz
ca tăcerea într-un batiscaf.
Ştiu ţiuitul, l-am ascultat cu urechea lipită
pe stâlpul de telegraf când tastam
cu o piatră morse către cer.
În plus, o căţea lupă flămândă,
cu dinţi de fier, latră. Stând la pândă
e gata să muşte din inima mea...
Şi mă doare că în curând
nu voi mai putea intra
cu Dumnezeu în reţea...
