duminică, 31 martie 2024

Cronică de carte. Daniel Marian















 Ion Toma Ionescu

În umbră de vreme bună şi în lumini de ceaţă
(Ion Toma Ionescu – „Fiul măslinului”, Ed. Art Creativ, 2023)
Trăim o poveste de maximă generozitate, în care omul transcede funcţiilor pentru care a fost creat. Şi nu, nu se transformă în ceva extrem de complicat. Din grădina arhiplină a lui Dumnezeu, este ales măslinul din care să fie plăsmuit însuşi poetul.
De vremi schimbătoare are parte Ion Toma Ionescu, cel care ne face surpriza de a insera în colecţia universală a viziunilor lirice această sensibilă ipostază: „Fiul măslinului”. În care, vom vedea, ne putem regăsi, dar şi pierde...
Ca şi cum am tunde timpul, iată, ne alegem scurtăturile spre aventura vegetală, şi începem cu o scurtă dar tăioasă „Revelaţie”: „Iubind am crezut/ în veşnica/ tinereţe/ ca şi cum/ am fi regăsit/ paradisul/ pierdut// N-am prevăzut/ şerpuind/ între noi/ abisul/ şi l-am lipsit/ pe Dumnezeu/ de nobleţe”.
Realizăm şi de unde şi cum a apărut scenografia potrivit căreia poetul dimpreună cu poezia brusc pot înmuguri, înflori, rodi ceea ce sublimează într-un mod al autodefinirii: „Visul se desăvârşeşte/ ca formă spirituală/ a conştiinţei/ în clipa unică/ materială/ ultimă/ de mare confuzie/ a ştiinţei/ când omul sfârşeşte/ să viseze// Se întâmplă/ să mori/ odată/ cu secunda/ aceea de vis/ şi SMURD-ul/ e cel ce constată/ că absurdul/ n-a fost o iluzie/ şi nici/ un compromis/ cu final/ deschis” (Visul).
Iar acum, dupe ce am închinat în cinstea noului viu, cu totul diferit faţă de ce ştiam, de ce n-am arunca o privire de-a lungul destinului ce poate fi prohibitiv... „Ce scurt e drumul!/ Cum se sfârşesc/ benzile de bitum perfid/ ale autostrăzii/ înfăşurate/ pe mosorul negru/ spre înaltul ceresc// Cronos, un atlet stelar,/ îşi lucrează muşchii/ la un extensor cu bretele/ din gumilastic semirigid/ întinzându-le/ până se subţiază/ şi crapă.// Oasele mele obosite,/ stoarse de apă/ ca un snop retezat/ de răchită,/ lăcrimează/ şi strecoară prin ele/ ceară topită.// Rulez ţintit/ în miezul unui blocaj/ direct spre ţintirim,/ cu acul de la kilometraj/ înţepenit la 74./ Degeaba latru/ torna torna frate!// Matematica e precară,/ nu-i un fluid/ să-l întorni din drum/ şi să treci prin zid./ Doar poetul/ răsfaţă magia/ dintre cuvinte.// În viaţă/ cifrele dinainte/ nu sporesc/ egale/ cu cele dinapoi/ ce se-nmulţesc/ atât de rapid.” (Autostrada A74).
Dacă am parcurs cu poticneli traseul para-filosofic, putem înţelege de ce, la un moment dat, vine şi „Împământarea”: „Înzăpezesc gândurile/ în pagini albe,/ acoperind/ rândurile/ cu o cortină rece.// Dar iarna trece/ cât o secundă/ se desprimăvărează/ şi viitura/ inundă/ cu litere de iarbă.// La fel în alt fel,/ măsura vieţii/ când se trage cortina./ Firele albe/ în rădăcina din barbă,/ împământesc.”
Dar în fine, să nu uităm cine de fapt se află în platou, asigurând tumultul unor scene super-animate, deşi de regulă tinzând/preferând să fie fixe... „Eram fiul/ unui măslin/ un destin/ veşnic rebel/ neînvins/ de arşiţa verii.// Contorsionat/ ca un sfeşnic/ de-argint/ dintr-un templu/ de ceară al mierii.// Contemplam/ umbra luminii/ coborând/ în interior/ ca un izvor/ de absint.// Eram fiul/ măslinului/ în cesul înserării/ ascultând/ vocile sinelui/ în vocile mării” (Fiul măslinului 2).
Răsucind înţelesurile pe urma poftelor ghicite ale verdelui umanizat, însuşindu-şi caracteristici, aproape tehnicisme de în/des-frunzire şi inflorescenţă, semeţind poezia în numele dragostei eterne, Ion Toma Ionescu, „Fiul măslinului”.

joi, 28 martie 2024

LA MULŢI ANI BOIER DUMNEAVOASTRĂ!

 


Scriam anul trecut cam aşa. Şi rămâne valabil!
Orice damă de fier,
de tanagră,
de cupă
sau de inimă neagră,
îşi scoate rochia de gală
haute coutur
din şifonier
colecţia primăvară vară
şi o îmbracă cochetă
peste umerii de zăpadă
contre jour.
Se uită-mprejur discretă
şi mai ales dacă e poetă
e gata să tacă şi să rupă
o floare din buchetul ei,
s-ă i-o pună
în plin mister
sub clar de lună
de ziua lui
poetului la rever
Boierul ca boierul,
nu-i flămând!
Mai lasă
şi prietenilor
din când în când,
să cadă
câte-o petală/
din mers...
Că nu s-a născut
în univers
poeta
într-un singur vers...
LA MULŢI ANI BOIER DUMNEAVOASTRĂ!

joi, 21 martie 2024

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A POEZIEI

 


De Ziua Internaţională a Poeziei am ales un grupaj din volumul Argintarium

 

LA MULŢI ANI POEZIEI! POEŢII POT CONTINUA ALE LOR DISPUTE


1.                                     

lecţie de umbră

 

cu un  lujer

de floare

în mâini

copilul

magistru

deseneazǎ

conturul

inexorabil

al clipei

 

îngeri

cu trupurile

strǎvezii

așezaţi

în bǎnci

lustruite

deprind

exerciţiul

umbrei

 

din timp

în timp

crupierul

de lut

rǎstoarnǎ

pe masa

de joc

gloanţe

de argint

 

2.

letopiseţul iubirii

 

o adiere

dincolo de pleoape

urma

paşilor tăi

 

în jurul

gleznelor

strălucind

siliciul

 

mâinile mele

mângăie

decojind

risipa

 

timpul s-a oprit

doar un izvor

susură

scrijelind în bazalt

 

letopiseţul iubiri

 


3.

pluta de piatră

 

în ochiul

rănit

ca o dimineaţă

în rouă

insula

se scufundă

 

poate e vina

celui lovit

sau piatra

dinadins

încercuită

de ape

 

dacă ai un fiu

el va ucide

clipă de clipă

surpând

în inima ta

însăşi viaţa lui

 

ca un dans ne-ntrerupt

când muzica tace

şi ecouri

rostogolite

către plajă

irump

 

4.

dansul ielelor

 

suliţi de foc

lustruind rugina

spinării de bronz

a bătrânului cavaler

 

răni oblojite

peste zi

în tufişuri

cu rugi de măceş

 

se lasă seara

sub ape

păstrăvi

albesc nisipul

 

durerea vie

se scurge prelung

ca lumina

unui opaiţ

 

şezusem

cu capul

rezemat  

de cornul lunii

 

în raze

ielele dansează

despicându-mi

chipul

5.

iazul albastru

 

pletele-i râu

revarsat între perne

şi sânii puiandrii de lup

cum scânceau

flămânzi

 

surde semnale

falangele

degetelor

mângâiau resfirate

răsuflarea în rugi

 

aud foşnetul

de mreană al iubitei

şi şoimul din carnea mea

sfârtecându-mă

blând

 

simt aidoma olarului

lutul

lujer pe roată

în cer

crescând

 

buzele-s arse

către iazul albastru

coapsele nopţi-n surpare

se crapă

ziua

 

 6.

tinereţea ne-a căzut de pe umeri

 

ochii pândesc

la geam

încercănata

memorie…

se clatină noaptea

ca o leoaică rănită

gura-i de foc

scuipă vipere

 

în spatele draperiilor

răvăşiţi ca două

corăbii cu catargele

asuprite în ţărm

de furnici şi de greieri

presărăm nisipuri

cât să umplem ruina

din obositele chipuri

 

curge ora din turn

în oglindă se lasă ziua

însinguraţi

ne privim

tinereţea ne-a căzut

de pe umeri

ca o hlamidă

a umbrei


7.

in nuce

 

un strat gros

de brumă

se cerne

peste oasele

mele de humă…

 

degete dezghiocate

de unghii

au scăpat pe jos

rărunchii

complicatului puzzle

 

sigur aş putea

risipi pe planşetă

pajisti verzi şi pot grăbi

licitaţia cu

fluturi târzii

 

numai că totul

ar aduce cu un viol

s-ar clătina

somnul domol

al pietrelor

 

sus în înalt

peste faguri de stele

îngerii toarnă

asfalt

proaspăt

 

8.

haiku

 

lanţuri de frunze

liberă între piscuri

poezia mea


sâmbătă, 16 martie 2024

4 TABLETE.Tobârlan şi Oaia fantastică

Tobârlan şi Oaia fantastică

              Ori de câte ori trebuie să vorbesc despre mine, devin uşor confuz. Mă afund în vechiul paradox al identităţii. „Cine sunt eu?”

              Este adevărat, nimeni pe lumea asta nu poate da mai multă informaţie pură despre mine însumi. Cu toate acestea, când încep să povestesc, eu, povestitorul, din cauza sistemului subiectiv de valori, a calităţii diferite a percepţiilor, limitelor puterii mele de observaţie şi concentrare, a altor factori perturbatori, am tendinţa de a selecta şi elimina o mulţime de aspecte care ţin de mine, cel povestit. De aceea, de multă vreme mă chinuie o întrebare: oare cât adevăr obiectiv mai rămâne la o adică din mine?

              Am citat aproximativ dintr-un Haruki Murakami „Iubita mea, Sputnik” şi, după cum v-am mai spus într-un text anterior,           

              El - japonez, născut în 49 în Kioto.

              Eu - născut cu un an mai devreme, în Merişanii de Argeş.

              El - în căutarea oii fantastice.

              Eu - în căutarea unui Tobârlan la fel de fantastic şi misterios ca personaj. Am descoperit ulterior într-un câmp alb infinit aproape aceleaşi cuvinte cu literele negre cât se poate de diferite…

              În noaptea de porţelan dinainte de marea criză din iarnă şi eu şi el am avea nevoie de un felinar petromax în lucarnă. Eu pentru Sputnik , el pentru Tobârlan.

 

              Mă tot gândesc cum i-ar sta lui Tobârlan pe tatami la lumina îngălbenită a petromaxului…