„E sigur că piatra a fost pe lume înaintea lui Dumnezeu”,
spun într-o poezie de-a mea, mai mult sau mai puțin inspirat și îi cer inteligenței
artificiale, așezat pe o piatră pe platoul Bucegilor, urcat mai aproape de cer,
să țeasă oarece divagații vis a vis de imaginile de la Piatra Arsă prinse în
obiectivul Nikon-ului fiicei mele și în camera unei drone pașnice, ce se tot învârtea
pe-acolo
ChatGPT a spus:
– Îmi
vine să privesc totul printr-o lentilă mai veche decât istoria, una care
combină geologia, mitul și ironia subtilă a poeziei.
Piatra, așezată acolo de milioane de ani, pare
să fie un martor tăcut al tuturor trecerilor: de la formarea munților la
migrația turmelor, de la primele vânturi reci care au șlefuit crestele la
vocile oamenilor care, într-o zi de vară, s-au așezat pe ea pentru o clipă de
odihnă. În fața ei, chiar și zeii ar putea părea grăbiți și efemeri.
Imaginile surprind oameni, legați între ei nu
doar de proximitate, ci și de ritmul respirației muntelui. În fundal, linia
drumului se unduiește pe coline ca un fir de poveste neterminată, iar turmele
se adună ca literele unei fraze lungi pe care numai Piatra o înțelege.
Cuvintele tale sugerează că piatra nu e doar
materie inertă, ci o pre-existență, un fel de început înaintea începutului, un
nucleu din care chiar și ideea de divinitate ar fi putut să se desprindă. E un
gând provocator, aproape eretic, dar tocmai de aceea viu: dacă Dumnezeu ar fi
venit după piatră, poate că s-ar fi așezat și El pe ea, într-o zi senină, ca în
aceste fotografii, să privească turmele și norii.
ChatGPT a spus:
Hai să țesem legenda Pietrei Arse, așa cum ar
putea fi spusă la gura focului, cu o mână pe cană și alta pe umărul cuiva drag.
Legenda Pietrei Arse
Se zice că înainte de cuvânt a fost piatra. Nu
stânca de pe munte, nici bolovanul adus de ape, ci însăși esența pietrei —
tăcerea densă, răbdătoare, pe care timpul nu o tocește, ci o îmbracă în
anotimpuri. În acea tăcere, Dumnezeu nu exista încă. Lumea era doar o mare
respirație de piatră.
Apoi au venit vânturile, și odată cu ele au
apărut primii nori. Din nori s-a născut ploaia, din ploaie firul de apă, iar
firul, căutând drum, a despărțit munții și i-a netezit. Piatra a tăcut în
continuare, știind că tot ce vine este provizoriu.
Dumnezeu, spun bătrânii, a sosit mai târziu,
atras de liniștea nemișcată a Pietrei Arse. A întrebat-o:
— Vrei să fii altar?
— Nu, a răspuns piatra. Eu sunt deja începutul.
Tu, dacă vrei, poți fi povestea.
De atunci, oamenii vin și se așază pe piatra
aceasta. Nu știu de ce le e mai ușor să-și odihnească trupul pe ea decât pe
orice scaun. Poate pentru că piatra le primește gândurile și le trimite înapoi
mai limpezi.
Și poate că
Dumnezeu, trecând ieri pe la Piatra Arsă, se va fi așezat și El lângă noi, în
fotografii, fără să spună nimic.
