Dedati-va risipei!

                Nu mai sunt locuri in Guvern. La Biblioteca Judeteana ar mai fi cateva. Daca doriti sa va umpleti timpul cu poezie, dedati-va risipei, jucand la Bursa ingerilor. Vineri la ora 17.
Mergeti pe mana Denisei!

Ion Toma Ionescu.

http://pasareacetii.blogspot.com/2012/04/lansare-de-carte.html

...........Pasărea ceţii: Lansare de carte la Pitesti

pasareacetii.blogspot.com

Linul şi libelula

O minunată povestire pentru copii, lecturată întâmplător în paginile Spaţiilor culturale de la Râmnicul Sărat(nr 21 martie-aprilie), Libélula şi linul a scriitoarei Doina Cernica, mi-a recreat un spaţiu de încântare pe care îl pierdusem de mult.

Mă şi vedeam copil pe malul râului Argeş, în umbra unui tufiş de arin, ascultând clipocitul neîntrerupt al apei şi urmărind cu încântare dansul vreunei libelule, urzindu-şi straiele în razele soarelui şi oglindindu-se mândră în luciul ochiului de apă din spatele buturugii, îngropate pe jumătate în nisip. Doar că imaginea se despletea o dată cu valurile şi luneca în jos pe albia râului  şi libélula se avânta în zbor, să-i rămână chipul  întreg desenat în luciul apei.

Nu ştiam atunci că dincolo, în oglindă, un lin, asemeni cu ea, se zbebnguia împingând cu aripioarele lui puternice, imitând şi trimiţând bezele prinţesei libelule.

Tulburător sfârşitul povestirii, sacrificiul libelulei ce-si destramă propriile aripi pentru a-i ţese  linului o cămaşa de prinţ, să-i acopere rănile căpătate în pădurea ierburilor-cuţit, ale căror lame tăioase îi sfâşiaseră trupul.

Sacrificiul libelulei, care pentru viaţa  de dincolo de oglindă a unui lin muribund, renunţă la aripi şi ulterior la propria viaţă, se topeşte în bucuria clipei de a dărui.

Mi-a venit în gând Ponta, mi-a venit în gând Crin, Băsescu şi ceilalţi, fără osebire de doctrină şi potenţial de vot. Mă întreb, în oglindă, ei ar putea citi până la capăt copiilor sau nepoţilor lor, povestirea Linul şi libélula, sau rândurile s-ar acoperii de veninul risipit peste tot…

Spatii culturale. O cronica noua la Bursa ingerilor

numărul 21 / martie - aprilie 2012

Magda GRIGORE Poezia şi jocul la bursă

O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propria aventura lirică.           Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă.           Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri).      Amestecul benefic de îngeri şi oameni, vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor).           Ameninţarea este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale. Ca orice fiinţă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte).           Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt// oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste cu tata).           În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi uman-participativă.           Ion Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei. Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă şi mult prea grăbită.           Ion Toma Ionescu îşi convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.

Poetul Dancus si Sinfonia lalelelor

Poetul Dăncuş a venit la Piteşti. Este limpede precum cristalul acestei zile, că Sinfonia lalelelor e în desfăşurare şi primarul Pendiuc cu bagheta lui magică(cel mai lung lujer de lalea crescut din bulb olandez), dirijează cu eleganţă în piaţă corul grădinarilor, iar ambasadorii melomani din ţările prietene, îşi cântă ariile pe partiturile înşirate la pupitru. (Constat, în învălmăşala de la tribună, că reforma statului la Piteşti e un adevărat fiasco, n-au dispărut din schema primăriei, posturile interpreţilor care întorc paginile...). Ar fi fost culmea să-i reuşească ceva lui Boc!

Şi totuşi, aplauzele nu erau întratât de entuziaste, mulţimea de animatori USL, buimacă încă după moţiunea de cenzură votată în parlament, nu ştia dacă să se bucure sau să fie tristă după victorie. Pe activiştii fostei puterii îi chemase la Neptun preşedintele, să-i mai aline, recitindu-le din Tristele lui Ovidiu, după care, într-un imbold partinic de-a lungul Marelui zid de pământ, la Valul lui Traian, pe zeci de kilometrii, să-i antreneze în plină arşiţă pentru alegerile locale.

Am pierdut defilarea copiilor şi împreună cu Virgil Diaconu ne-am îndreptat către gradinele soţiei poetului Dăncuş, unde vaşnicul bărbat la 40 de ani, sorbea dintr-o cutie de bere, nu se ştie precis lichidul, sau cuvintele magice de sub pălăria canadiană a lui George Filip, scăldându-şi ciolanele în gălbenuşul prafului stârnit în razele soarelui, dinspre Roşia Montana spre cele patru vânturi.

Bocancii uriaşi ai globtroterului poet, se odihneau răzemaţi de un lămâi, cu multe fructe, adus din Italia.

Ne-a precizat "monumentul", că n-a luat cu el tricolorul, l-a lăsat în poarta casei din Canada, spre gloria românească a neamului, la fel cum americanii îşi lăsaseră drapelul înfipt într-un gard, în secolul trecut, pe partea nevăzută a lunii

Ne-am pupat ca-ntre confraţi, cu Silvia Petre Grigore, blonda din cadru şi cu încă o Doamnă de la Pietre(Revista Pietrele Doamnei), Mihaela Căvescu şi am schimbat între noi ceva cărţi, pe care nu le mai cumpără nimeni.

Bine că nu s-a mai găsit chitara şi nici camera de filmat! Astfel s-a stins din faşă ideea unui spectacol ad-hoc. Se strânseseră în jur ciorchine câţiva jandarmi, iubitori de literatură.

Şi uite-asa primarul, lalelele si poeţii, au mai bifat o intâlnire cu poetul Dăncuş.

 Aurel Sibiceanu nu a scăpat momentul imortalizându-ne şi  imortalizându-se pentru eternitate.

Cuvânt si imagine

Îngerul e partea luminoasă a sinelui, cum umbra mi se pare a fi, partea întunecată. Aievea, lumina ne-ar putea orbii. De-aia se spune că am facut umbră pământului degeaba. 

Mă-ndoiesc, cât timp pot privi!...