Linul şi libelula

O minunată povestire pentru copii, lecturată întâmplător în paginile Spaţiilor culturale de la Râmnicul Sărat(nr 21 martie-aprilie), Libélula şi linul a scriitoarei Doina Cernica, mi-a recreat un spaţiu de încântare pe care îl pierdusem de mult.

Mă şi vedeam copil pe malul râului Argeş, în umbra unui tufiş de arin, ascultând clipocitul neîntrerupt al apei şi urmărind cu încântare dansul vreunei libelule, urzindu-şi straiele în razele soarelui şi oglindindu-se mândră în luciul ochiului de apă din spatele buturugii, îngropate pe jumătate în nisip. Doar că imaginea se despletea o dată cu valurile şi luneca în jos pe albia râului  şi libélula se avânta în zbor, să-i rămână chipul  întreg desenat în luciul apei.

Nu ştiam atunci că dincolo, în oglindă, un lin, asemeni cu ea, se zbebnguia împingând cu aripioarele lui puternice, imitând şi trimiţând bezele prinţesei libelule.

Tulburător sfârşitul povestirii, sacrificiul libelulei ce-si destramă propriile aripi pentru a-i ţese  linului o cămaşa de prinţ, să-i acopere rănile căpătate în pădurea ierburilor-cuţit, ale căror lame tăioase îi sfâşiaseră trupul.

Sacrificiul libelulei, care pentru viaţa  de dincolo de oglindă a unui lin muribund, renunţă la aripi şi ulterior la propria viaţă, se topeşte în bucuria clipei de a dărui.

Mi-a venit în gând Ponta, mi-a venit în gând Crin, Băsescu şi ceilalţi, fără osebire de doctrină şi potenţial de vot. Mă întreb, în oglindă, ei ar putea citi până la capăt copiilor sau nepoţilor lor, povestirea Linul şi libélula, sau rândurile s-ar acoperii de veninul risipit peste tot…