marți, 22 mai 2012

Uniunea la casa ei. Premiile Revistei Arges


La premiile de anul ăsta ale Revistei Argeş l-am scos în lume şi pe Nicolae Radu. El e unul din personajele mele „albastre”, poate cel mai controversat, fostă speranţă a literaturii argeşene, ajutat de organele vigilente ale securităţii să treacă prin anii 70, cu arme şi bagaje, la partidul boschetarilor, să nu creadă "lătrătorii" aia din vest că la noi libertatea individului e cumva închistată în oprelişti.
Mă gândesc, poate dacă acea fractură nu s-ar fi produs, destinul ne-ar fi putut prilejui o întâlnire după 40 de ani, tot cu ocazia premiilor revistei, dar desigur într-un alt context, cu alte personaje de onoare, dintre care nu ar fi putut lipsi printre premianţi, tocmai el, condeierul impetuos, naiv, cu toate pânzele corăbiei tinereţii sale entuziaste umflate de vântul înşelător ce fixase acul busolei, ca un pol magnetic, direct către stânci.
Nu întâmplător am amintit de boschetari, Nae propunându-mi să scriem împreună al doilea volum al „albaştrilor”, el venind cu mediul cunoscut în care îl trântise nemiloasă viaţă, cu o experienţă de limbaj frust şi un bagaj de întâmplări memorabile trăite intens printre damnaţi, sub cerul încăpător ce refuza să-i îngăduie.
Eram sub impresia a două bucăţi de proză scurtă citite de el într-o tentativă de a ne arăta, mie şi lui Iordache, la fel ca odinioară, că timpul nu fusese atât de crud încât să-i descărneze întorsătura cuvântului şi meştesugul nervos al dialogului. Reuşisem să strecor „Baticul roşu”, prin îngăduinţa domnului Augustin Doman redactorul şef, în numărul cinci al revistei Argeş, număr ce trona într-un teanc impresionant, la vedere, pe o masă alături de alt teanc de reviste Poesis, aduse de la Satu Mare prin grija lui George Vulturescu, unul dintre poeţii îndrituiţi la premii.
I-am mulţumit lui Doman, precizându-i că dacă ar fi fost însoţit şi de celalalt text pe care i-l dădusem „Femeia care aduce ploaia” „Baticul roşu” ar fi dat şi mai bine, reconfirmând o semnătură distinctă. Mi-a explicat că revista şi-a impus nişte norme ale ei şi nu doreşte să publice materiale ce au mai fost tipărite în alte reviste sau pe site-uri literare. Simona, cerberul vigilent al redacţiei, cu un serch a descoperit prozele pe blogul meu Pasarea ceţii şi a considerat că a călcat deja nişte principii publicând unul dintre texte, dar a făcut compromisul doar pentru faptul că fusese recomandat de mine, o persoană (decentă), pentru care are ceva afinităţi.
L-am simţit lângă mine pe Nae uşor stingherit. Puţină lume era deja venită în holul mare, nefolosit al Centrului Cultural! Patruzeci-cinzeci de scaune aşezate în segmente de câte cinci, alcătuiau un dreptunghi ce nu putea să umple imensitatea acelui spaţiu rece, impropriu desfăşurării unui eveniment care presupune schimb de idei, căldură şi cultură a comunicării. O dată pe an, la Simfonia lalelelor, spaţiul se umple cu sumedenie de flori ce mobilează cumva firesc golul dintre artă şi chich, spre încântarea tâmpă a miilor de vizitatori care conseamnează cuminte în jurnalul lor, numărul ediţiilor.
O faţă bisericească bine clădită fizic, aşezată pe latura stângă, explica celor câţiva interesaţi că a venit în numele PS Episcop Calinic să transmită revistei Arges si Filialei Uniunii Scriitorilor salutul său şi un cuvânt de mulţumire pentru premiul acordat modestei sale scriituri de memorii, apărută anul trecut. Luminăţia sa aflat în Serbia într-o ceremonie de frăţie ortodoxa, regretă sincer că nu poate onora şi binecuvânta evenimentul în sine şi bucatele de după.
Prietenul meu Aurel Sibiceanu ne întâmpină într-o ţinută elegantă. Invidios, mă face să regret că am optat să pun pe mine un plovăr obişnuit, dungat, neluînd în seamă importanţa momentului. Mă gândisem la Nae să nu-l complexez mai tare, pentru că aşa cum îl ştiam, l-ar fi strâns de gât cravata sau niscaiva haine ceremonioase. Ne-a văzut pe amândoi Sibi şi s-a luminat la propriu, recunoscându-l. A ţinut cu tot dinadinsul să ne imortalizăm în aparatul lui de fotografiat pentru posteritate, drept care primele imagini au apărut spre seară în ediţie princeps, pe facebook, provocând o avalanşă de like-uri.
Lumea bună a literaturii, cea care nu trădase, căci în paralel la Bucureşti, în aceeaşi zi, se manifestau public poeţii la Târgul de carte de poezie(s-au rostit şi câteva nume de trădători, Virgil Diaconu, Mirce Bârsila, Nicoleta Popa), după pupăturile de rigoare, s-a aşezat într-un final pe scaune şi în cadrele căutate profesional de fotografii şi operatorii televiziunilor locale.
Domnul Pendiuc, primarul, a părăsit pentru câteva minute campania alegerilor locale  şi s-a dedat şi dânsul culturii scrise, la prezidiu, pe un scaun eliberat cu pricepere şi rapiditate de gazdele ospitaliere.
Desfăşurarea în sine a evenimentului nu a avut sincope. Perechile şi-au concertat reciproc Laudaţio şi dansul. Nicolae Oprea cu Cistelecan, Augustin Doman cu George Vulturescu, Dumitru Ungureanu cu umbra lui Calinic şi Sergiu Nicolaescu cu Ileana Mălăncioiu.
S-au spus vorbe frumoase despre fiecare şi meritate, cum aprecia prietenul meu Nae. Mi-au rămas în minte consideraţiile sincere, pline de miez ale lui Sergiu Nicolaescu, ca un exeget din interior al cenzurii. Sunau atât de cunoscut în urechile mele albastre.
La un moment dat primarul a trebuit să plece, s-a ridicat, a lăudat revista Argeş şi în general pe scriitori ca fiind sarea pământului, fără de care urbea n-ar înflori şi ar rămâne stearpă. E drept că bugetul de carte n-ar avea parte de un consiliu cât să merite, dar pe mai departe rămâne în atenţie!...
Şi prinzând momentul de aur Florian Stoian Silisteanu, până atunci în concediu lânga Magda Grigore, sare ca un arc, un cosovar în asediu, direct la tezaur:
Domn primar, da, pe când Uniunea la casa ei, că n-are sediu!?
Florine, tu esti combatant de război, ţine aproape de noi!

*
In partea a doua lucrurile s-au mai întrepătruns s-au mai uns cu  pălincă, socializarea a corespuns, fiindcă...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu