La premiile de anul ăsta ale Revistei Argeş l-am scos în
lume şi pe Nicolae Radu. El e unul din personajele mele „albastre”, poate cel
mai controversat, fostă speranţă a literaturii argeşene, ajutat de organele
vigilente ale securităţii să treacă prin anii 70, cu arme şi bagaje, la partidul
boschetarilor, să nu creadă "lătrătorii" aia din vest că la noi libertatea
individului e cumva închistată în oprelişti.
Mă gândesc, poate dacă acea fractură nu s-ar fi produs,
destinul ne-ar fi putut prilejui o întâlnire după 40 de ani, tot cu ocazia
premiilor revistei, dar desigur într-un alt context, cu alte personaje de
onoare, dintre care nu ar fi putut lipsi printre premianţi, tocmai el, condeierul
impetuos, naiv, cu toate pânzele corăbiei tinereţii sale entuziaste umflate de
vântul înşelător ce fixase acul busolei, ca un pol magnetic, direct către
stânci.
Nu întâmplător am amintit de boschetari, Nae
propunându-mi să scriem împreună al doilea volum al „albaştrilor”, el venind cu
mediul cunoscut în care îl trântise nemiloasă viaţă, cu o experienţă de limbaj
frust şi un bagaj de întâmplări memorabile trăite intens printre damnaţi, sub
cerul încăpător ce refuza să-i îngăduie.
Eram sub impresia a două bucăţi de proză scurtă citite de
el într-o tentativă de a ne arăta, mie şi lui Iordache, la fel ca odinioară, că
timpul nu fusese atât de crud încât să-i descărneze întorsătura cuvântului şi
meştesugul nervos al dialogului. Reuşisem să strecor „Baticul roşu”, prin
îngăduinţa domnului Augustin Doman redactorul şef, în numărul cinci al revistei
Argeş, număr ce trona într-un teanc impresionant, la vedere, pe o masă alături
de alt teanc de reviste Poesis, aduse de la Satu Mare prin grija lui George
Vulturescu, unul dintre poeţii îndrituiţi la premii.
I-am mulţumit lui Doman, precizându-i că dacă ar fi fost însoţit
şi de celalalt text pe care i-l dădusem – „Femeia care aduce ploaia” – „Baticul roşu” ar fi dat şi mai bine,
reconfirmând o semnătură distinctă. Mi-a explicat că revista şi-a impus nişte
norme ale ei şi nu doreşte să publice materiale ce au mai fost tipărite în alte
reviste sau pe site-uri literare. Simona, cerberul vigilent al redacţiei, cu un
serch a descoperit prozele pe blogul meu Pasarea ceţii şi a considerat că a
călcat deja nişte principii publicând unul dintre texte, dar a făcut
compromisul doar pentru faptul că fusese recomandat de mine, o persoană
(decentă), pentru care are ceva afinităţi.
L-am simţit lângă mine pe Nae uşor stingherit. Puţină
lume era deja venită în holul mare, nefolosit al Centrului Cultural! Patruzeci-cinzeci
de scaune aşezate în segmente de câte cinci, alcătuiau un dreptunghi ce nu
putea să umple imensitatea acelui spaţiu rece, impropriu desfăşurării unui
eveniment care presupune schimb de idei, căldură şi cultură a comunicării. O
dată pe an, la Simfonia lalelelor, spaţiul se umple cu sumedenie de flori ce
mobilează cumva firesc golul dintre artă şi chich, spre încântarea tâmpă a
miilor de vizitatori care conseamnează cuminte în jurnalul lor, numărul
ediţiilor.
O faţă bisericească bine clădită fizic, aşezată pe latura
stângă, explica celor câţiva interesaţi că a venit în numele PS Episcop Calinic
să transmită revistei Arges si Filialei Uniunii Scriitorilor salutul său şi un
cuvânt de mulţumire pentru premiul acordat modestei sale scriituri de memorii,
apărută anul trecut. Luminăţia sa aflat în Serbia într-o ceremonie de frăţie ortodoxa,
regretă sincer că nu poate onora şi binecuvânta evenimentul în sine şi bucatele
de după.
Prietenul meu Aurel Sibiceanu ne întâmpină într-o ţinută
elegantă. Invidios, mă face să regret că am optat să pun pe mine un plovăr
obişnuit, dungat, neluînd în seamă importanţa momentului. Mă gândisem la Nae să
nu-l complexez mai tare, pentru că aşa cum îl ştiam, l-ar fi strâns de gât
cravata sau niscaiva haine ceremonioase. Ne-a văzut pe amândoi Sibi şi s-a luminat
la propriu, recunoscându-l. A ţinut cu tot dinadinsul să ne imortalizăm în
aparatul lui de fotografiat pentru posteritate, drept care primele
imagini au apărut spre seară în ediţie princeps, pe facebook, provocând o avalanşă
de like-uri.
Lumea bună a literaturii, cea care nu trădase, căci în
paralel la Bucureşti, în aceeaşi zi, se manifestau public poeţii la Târgul de
carte de poezie(s-au rostit şi câteva nume de trădători, Virgil Diaconu, Mirce
Bârsila, Nicoleta Popa), după pupăturile de rigoare, s-a aşezat într-un final
pe scaune şi în cadrele căutate profesional de fotografii şi operatorii
televiziunilor locale.
Domnul Pendiuc, primarul, a părăsit pentru câteva minute
campania alegerilor locale şi s-a dedat şi
dânsul culturii scrise, la prezidiu, pe un scaun eliberat cu pricepere şi
rapiditate de gazdele ospitaliere.
Desfăşurarea în sine a evenimentului nu a avut sincope.
Perechile şi-au concertat reciproc Laudaţio şi dansul. Nicolae Oprea cu
Cistelecan, Augustin Doman cu George Vulturescu, Dumitru Ungureanu cu umbra lui
Calinic şi Sergiu Nicolaescu cu Ileana Mălăncioiu.
La un moment dat primarul a trebuit să plece, s-a ridicat,
a lăudat revista Argeş şi în general pe scriitori ca fiind sarea pământului,
fără de care urbea n-ar înflori şi ar rămâne stearpă. E drept că bugetul de
carte n-ar avea parte de un consiliu cât să merite, dar pe mai departe rămâne
în atenţie!...
Şi prinzând momentul de aur Florian Stoian Silisteanu, până
atunci în concediu lânga Magda Grigore, sare ca un arc, un cosovar în asediu,
direct la tezaur:
– Domn primar, da, pe când Uniunea la casa ei, că n-are sediu!?
– Florine, tu esti combatant de război, ţine aproape de noi!
*
In partea a doua lucrurile s-au mai întrepătruns s-au mai
uns cu pălincă, socializarea a
corespuns, fiindcă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu