Doua pagini descoperite recent in revista Cenaclul de la Paltinis
vineri, 27 martie 2020
joi, 26 martie 2020
Confirmare de primire
Nimic mai reconfortant pentru un scriitor decât să constate că
gândurile sale, la capătul călătoriei, ajung să fie citite şi trezesc interesul. Mulţumesc
Adrian Alui Gheorghe pentru lectură şi Confirmare de primire!
Adrian Alui Gheorghe este cu Ion Toma Ionescu.
CONFIRMARE DE
PRIMIRE. ION TOMA IONESCU – ”Argintarium. Rescrieri” (Editura ”Art Creativ,
2016) și ”Al cincilea anotimp” (Editura ”Detectiv literar”, 2019)
”Argintarium.
Rescrieri” este o antologie de poezie care ”dă seama” despre evoluția poeziei
lui Ion Toma Ionescu pe parcursul cîtorva decenii de ”fapte poetice”. Poezia
din ”Argintarium” te duce cu gîndul la ludicul arghezian, care funcționează ca
un relativizant al imaginarului poetic, lexicul este bogat, surprinzător
adesea, există o libertate interioară a textului care eliberează energii
latente chiar la nivelul receptorului: ”în răstimpuri cad păsări/ una după alta
precum/ casele/ înmuiate în armătură// cum să cadă o pasăre din cer/ dacă nu
s-ar răsturna pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/
de viitură// bolovani de șuvoaie/ se rostogolesc pe versantul/ cât un gât de
lebădă strâmt// un lanț de îngeri surfând/ supli se strecoară/ bine antrenați//
pe plajă mică agățată/ în turla bisericii din deal/ lustruind/ scândurile cu
ceară/ încolonați/ așteptăm/ bursa locurilor de îngeri” (bursa locurilor de
îngeri). Al. Cistelecan subliniază, la poezia din ”Argintarium”, unda ”de umor
de sine” și chiar doza de voie bună, la care putem adăuga o călătorie continuă
prin spațiul memoriei afective: ”am văzut o fată tînără/ îmbrăcată în negru/
cum se legăna/ într-un scrînciob/ de ceară și miere// stătea dreaptă/ și lumina
soarelui/ parcă se descăierase/ în ghemotoace/ risipite peste tot// își ținea
brațele/ împreunate sub sîni/ sînii o strîngeau/ răzvrătiți de durere// ceara
se topea/ și în arderea ei/ se cățăra un lujer/ de miere” (ceară și miere).
În
”Al cincilea anotimp”, apărut mai recent, poezia lui Ion Toma Ionescu este colocvială,
de un ironism colorat, cu o senzație de lejeritate a scrierii, la discreția
temperamentului poetic: ”se scrie poezie/ la berărie/ în spuma berii/ pe
urdinişul muierii/ în buza mierii…// pe săpun/ în puşcărie/ şi pe fumul/ de
tutun/ la ce bun…// pe cruci de apă// în călcâiul/ urmei vinului/ de la agapă/
pe cornul lunii/ sau pe sânii/ nebunii/ muiaţi de ploi/ pe frunza de stejar/
moartă/ pe-o gutuie/ sau pe-o hartă/ cu românica/ bătută-n cuie/ pe pălimar./
se scrie/ poezie/ rar” (se scrie poezie). Uneori faptul cotidian se insinuează
în poezie, dramatismul momentului este deturnat de o proiecție într-un
”absolut” liric: ”Mi-am schimbat medicul de familie/ e ca şi cum viaţa mea s-a
schimbat şi ea/ odată cu trupul/ cobor şi alerg pe sensul opus un drum/ înapoi
în viitor/ nu mai sunt iepure şchiop şi mă joc/ de-a baba oarba cu lupul/
legaţi amândoi de păpuşar cu acelaşi fir.../ măcar dansăm în acelaşi delir/
parcă de un veac/ respir cu ochi de ciclop/ un parfum viu intens şi miop.../
paralel un stafilococ auriu creşte tot creşte/ rebel în starea lui de agregare/
şi mă izbeşte ca o stea căzătoare.../ şi nu mai ştiu dacă e un ea/ sau o el/
medicul de la reanimare” (Mi-am schimbat medicul de familie).
Cultivarea
”cu program” a jocului de cuvinte, a jocului de imagini, pe temeiul inspirației
și al momentului de grație, ajută poezia lui Ion Toma Ionescu să evite locul
comun, să dea senzația unui continuu vitalism tonic.
Adrian Alui Gheorghe este cu Ion Toma Ionescu.
CONFIRMARE DE
PRIMIRE. ION TOMA IONESCU – ”Argintarium. Rescrieri” (Editura ”Art Creativ,
2016) și ”Al cincilea anotimp” (Editura ”Detectiv literar”, 2019)
”Argintarium.
Rescrieri” este o antologie de poezie care ”dă seama” despre evoluția poeziei
lui Ion Toma Ionescu pe parcursul cîtorva decenii de ”fapte poetice”. Poezia
din ”Argintarium” te duce cu gîndul la ludicul arghezian, care funcționează ca
un relativizant al imaginarului poetic, lexicul este bogat, surprinzător
adesea, există o libertate interioară a textului care eliberează energii
latente chiar la nivelul receptorului: ”în răstimpuri cad păsări/ una după alta
precum/ casele/ înmuiate în armătură// cum să cadă o pasăre din cer/ dacă nu
s-ar răsturna pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/
de viitură// bolovani de șuvoaie/ se rostogolesc pe versantul/ cât un gât de
lebădă strâmt// un lanț de îngeri surfând/ supli se strecoară/ bine antrenați//
pe plajă mică agățată/ în turla bisericii din deal/ lustruind/ scândurile cu
ceară/ încolonați/ așteptăm/ bursa locurilor de îngeri” (bursa locurilor de
îngeri). Al. Cistelecan subliniază, la poezia din ”Argintarium”, unda ”de umor
de sine” și chiar doza de voie bună, la care putem adăuga o călătorie continuă
prin spațiul memoriei afective: ”am văzut o fată tînără/ îmbrăcată în negru/
cum se legăna/ într-un scrînciob/ de ceară și miere// stătea dreaptă/ și lumina
soarelui/ parcă se descăierase/ în ghemotoace/ risipite peste tot// își ținea
brațele/ împreunate sub sîni/ sînii o strîngeau/ răzvrătiți de durere// ceara
se topea/ și în arderea ei/ se cățăra un lujer/ de miere” (ceară și miere).
În
”Al cincilea anotimp”, apărut mai recent, poezia lui Ion Toma Ionescu este colocvială,
de un ironism colorat, cu o senzație de lejeritate a scrierii, la discreția
temperamentului poetic: ”se scrie poezie/ la berărie/ în spuma berii/ pe
urdinişul muierii/ în buza mierii…// pe săpun/ în puşcărie/ şi pe fumul/ de
tutun/ la ce bun…// pe cruci de apă// în călcâiul/ urmei vinului/ de la agapă/
pe cornul lunii/ sau pe sânii/ nebunii/ muiaţi de ploi/ pe frunza de stejar/
moartă/ pe-o gutuie/ sau pe-o hartă/ cu românica/ bătută-n cuie/ pe pălimar./
se scrie/ poezie/ rar” (se scrie poezie). Uneori faptul cotidian se insinuează
în poezie, dramatismul momentului este deturnat de o proiecție într-un
”absolut” liric: ”Mi-am schimbat medicul de familie/ e ca şi cum viaţa mea s-a
schimbat şi ea/ odată cu trupul/ cobor şi alerg pe sensul opus un drum/ înapoi
în viitor/ nu mai sunt iepure şchiop şi mă joc/ de-a baba oarba cu lupul/
legaţi amândoi de păpuşar cu acelaşi fir.../ măcar dansăm în acelaşi delir/
parcă de un veac/ respir cu ochi de ciclop/ un parfum viu intens şi miop.../
paralel un stafilococ auriu creşte tot creşte/ rebel în starea lui de agregare/
şi mă izbeşte ca o stea căzătoare.../ şi nu mai ştiu dacă e un ea/ sau o el/
medicul de la reanimare” (Mi-am schimbat medicul de familie).
Cultivarea
”cu program” a jocului de cuvinte, a jocului de imagini, pe temeiul inspirației
și al momentului de grație, ajută poezia lui Ion Toma Ionescu să evite locul
comun, să dea senzația unui continuu vitalism tonic.
miercuri, 25 martie 2020
Două registre
Fiecare om are două registre.
Unul subţire, unde caligrafiază cu înflorituri
de condei, adăugând şi câteva poze care să-i amintească momentele roze şi faste,
ale vieţii sale. Nunta, naşterea copiilor, prima sa carte apărută în librărie
şi două trei evenimente de consens general al fericirii publice: Nadia, Simona,
Hagi.
Şi celălalt registru, gros, materializat
într-un set de volume numerotate pe căprării cu cifre romane, adevărate tomuri
ce fac să trosnească lemnul bibliotecii. Fiecare casă de român nu se există să
nu posede în dotare un dulap unde să-şi ţină arhiva dezamăgirilor.
Pe parcurs, din primul registru, revizuind, eşti obligat să constaţi că au
rămas doar coperţile, destinul parşiv obligându-te să rupi filele. Cum să
păstrezi în rochie albă de mireasă, nevasta? după scandalul ce ţi l-a făcut,
neînţelegând că Mimi blonda, când a găsit-o în furou, tocmai era în teste, la
birou… Cum s-o angajezi la relaţii cu publicul, fără să-ţi faci o părere
personală, avizată, întreagă, instituţională să zic!?... Nevasta n-a putut să
înţeleagă!... Nu plăcere imorală vinovată! Corvoadă, altceva nimic!...Nu era nicidecum
un rai!
Ca şef, ai nişte obligaţii de servici.
Despre contextul general vreau să vorbesc de
fapt aici. în acest post, nu particularizez că n-are rost. Nu spun o noutate
cât de terfeloagă a ajuns registrul fericirii publice adevărate, în vremea asta
oloagă a pandemiei, care ne-a dat pe spate. Constat, cu distanţarea socială la-ndemână,
lumea s-a răsturnat. Până şi soţiei i se pare acum că eram mai sigur îmbrăţişat
de blonda Mimi, la serviciu(victorie a la Pirus în beneficiu ei!), decât
încoronat de virus. Mă spăla bine cu săpun în trei ape şi aproape sigur că
rămâneam doar al ei…
Trec mai departe şi mă înfiinţez la ghişeul dezamăgiri de la parlament. Aici mă
aşez la o coadă lungă, din alte vremi, pân’ la Catedrală. Fiecare vrea pe
moment, să înscrie câte ceva. Nemulţumirea e generală. Spiritele sunt aprinse. Se
dă şah etern la guvern. Trag cu urechea. Se vorbeşte că Ciolacu s-a înfrăţit cu
dracu ăla de Pontonel, şi împreună cu Tăricelu, într-un triunghi conjugal, vor să
ducă mielu otrăvit cu Covit în grădină la Cotroceni.
Măi oameni buni n-aţi aflat că Paştele s-a
amânat şi curând ajungem pe fundul gropii?...
Bat clopotele la Mitropolie. Cică s-au
îmbolnăvit popii…
Să fim optimişti!
marți, 24 martie 2020
Fotografii miscate. Octavian Mihail Sachelarie
Elena Tîrziman, Mircea Recneală, Robert
Foravu, Octavian Ştireanu, Dan Iordăchescu – am enumerat doar câteva personalităţi
în domeniul public al cărţilor, veniţi de la Bucureşti în Piteştiul nostru, cu ocazia lansării
volumului, TRIUNGHIUL CUNOAŞTERII – LECTURĂ, CARTE, BIBLIOTECĂ, al domnului Octavian Mihail
Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene – gazdele, plantând-o la prezidiu
doar pe Simona Bucura Oprescu, vicepreşedintele CJ Argeş şi bineînţeles pe autor, iar ca maestru de
ceremonii, ne-am lăsat cu toţii învăluiţi, pentru a câta oară, de prezenţa de
spirit şi de glasul cald al poetei Denisa Popescu.
N-o să cădem în greşeala de a enumera titlurile
şi funcţiile invitaţilor! Ar îndoi desigur coala de hârtie
pe care scriu şi s-ar auzi ecoul trozniturii până-n inima pădurii Trivale.(în textul iniţial, scrisesem inimile copacilor din pădurile
transalpine, dar nu-i aşa, pierdeam contextul de mândrie al locului).
S-a strâns sub acoperişul Bibliotecii de
la Piteşti, floarea aristocraţiei păstrătorilor şi cultivatorilor de carte
scrisă, şi s-a adunat atâta popor în jur, de am crezut că în sfârşit se decodase
limbajul tăbliţelor de la Tărtăria, urmând să se comunice rezultatul cercetărilor,
iar acestea, confirmau fără urmă de îndoială că uitaţii strămoşi, tracii, trăitori pe meleagurile
noastre, au fost cei dintâi care au descoperit scrierea, cu mult înaintea
sumerienilor.
Unii spun, că dacă ai prieteni
bibliotecari, e un semn sigur de nobleţe. Alţii şi-au imaginat paradisul sub
forma unei biblioteci. Nu am pretenţia să mă număr în nici unul dintre grupuri,
eu am făcut parte doar din grupul „albaştrilor” şi mărturisesc în lumea aceea
cu staif în care mă rătăcisem, eram singurul în blugi şi adidaşi.
Era atâta vibraţie şi rezonanţă magnetică
pe metru pătrat, încât sinapsele mele se încărcaseră cu oscilaţii de înaltă
frecvenţă. Habar nu am dacă înşiruirea asta de cuvinte are vre-un sens fizic, sau
metafizic, potrivit cu fenomenul rar în mijlocul căruia mă plasasem, ca să pot recepta
informaţia pură, extrasă din depozitele celor care depăşiseră de mult stadiul şoaricilor
de bibliotecă, dialogând savant despre programul Euronet şi competiţia sângeroasă,
acerbă, între cartea scrisă şi cartea electronică, minunatul e-BOOK.
Ne-a lămurit magistral, dându-ne la toţi o
ştire, despre mersul istoriei, domnul Octavian Ştireanu, printr-o reuşită metaforă, cum că,
„apariţia liftului nu a dus la dispariţia scărilor!”. Câtă chintesenţă şi
profunzime, mai că uitasem de secretul tăbliţele de la Tărtăria!
S-a vorbit cu îngrijorare despre tineret şi
s-a invocat subliminalul, făcându-se o trimitere responsabilă către necesitatea
realfabetizării năţiunii române. S-a vorbit despre tehnici specifice şi
resetarea în limbaj a termenilor, carte, bibbliotecă, lectură, care să
recucerească teritoriile cotropite de strigătul generaţionist şi revolut: ”Pe
ei, pe ei, pe mama lor!”
„E momentul să strângem cioburile din
societate şi să reconstruim cultura noastră strămoşească, să o repunem în drepturile ei!”. (Ce vă spuneam eu
mai la început, despre tăbliţe!?...)
A fost o glumă. Sper să nu se supere
nimeni.
Domnul Director Sachelarie merita o
manifestare frumoasă, între prieteni deosebiţi şi a avut-o din plin cu
prilejul lansării.
O generoasă masă, a strâns în jurul ei la
sfârşit, sumedenie de scriitori locali, însetaţi şi flămânzi de cultură, mulţumiţi în
fond că în cetatea Bibliotecii sunt păstrate cu grijă nederanjate şi cărţile lor. E reconfortant
să gândeşti:
„Peste
sute de ani, când ne vor decoda urmaşii, chiar dacă nu vor înţelege nimic, vor fi mândri de noi şi vom fi Tărtăria de mai apoi..
(Pasarea cetii, martie 2012)
biblioteci virtuale
Se dedică lui Octavian Sachelarie
privind dint-o parte
ochiul meu desenează
un vitraliu de frunze
galben-roșii
mișcate de îndeletnicirile
stăruitoare a unor vrăbii
patru-cinci
niciodată nu ai
o estimare exactă
nu le poţi număra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagă zborul scurt
într-o logică doar de ele știută
ochiul meu desenează
un vitraliu de frunze
galben-roșii
mișcate de îndeletnicirile
stăruitoare a unor vrăbii
patru-cinci
niciodată nu ai
o estimare exactă
nu le poţi număra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagă zborul scurt
într-o logică doar de ele știută
copacul acela e un soi
de bibliotecă
poate că vrăbiile mele
în sala lor de lectură
citesc cu pasiune
cărţile fundamentale
par concentrate
să înţeleagă semnele
hieroglife invizibile
ochiului meu imund
sunt straturi a căror
fior sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume
mișcând cu ciocul
deschid tainiţe
legături noi
încă neexplorate
norduri
când și când
par a fi descoperit
o imagine unică
o metaforă nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împărăţească
împreună
ore întregi
cu o încântare vizibilă
lipsită de patimi
apoi într-o detașare
dementă
fiecare se retrage
în nordul de înger
Abonați-vă la:
Postări (Atom)