(Lumea unui Nikon)
Azi e vineri, 23 aprilie, tot Ziua Cărţilor, dar se pare că textul
acesta, pot să constat, n-are legătură cu titlul. Probabil e luat dintr-o carte de călătorie
nescrisă, când vineri 23 aprilie a fost întâmplată ca dată, să cadă într-o zi de
marţi.
Nimic mai potrivit de Ziua Cărţilor în vremi cu Pandemia decât o ieşire cu maşina pe
autostradă, dintr-o carte cu amintiri şi, ulterior să-ţi alegi direcţia către
care simţi nevoia să te deplasezi, urmărind în priviri un cadru natural, dacă
se poate cum l-a lăsat Dumnezeu înainte ca omul să-şi însemne, scrijelind cu
tăişul briceagului, trecătorul său chip în scoarţa copacului, sau meşteri de
inimi să deseneze şi să scrie I love you
pe peretele vreunei peşteri…
Vorbesc despre o carte nescrisă de călătorie în Olanda, ţară
a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui
om-păianjen, pus în scaun la ministerul transporturilor, să gândească
probabilitatea teoretică şi practică a tuturor posibilităţilor tale quale de transport şi turism ale
comunităţii globale
N-aş dori să aduc în scenă şirul lung al miniştrilor de la Românica, dar aşa e viaţa te prinde din
urmă cu tristeţile şi dezamăgirile ei!
Aşadar, îmbarcaţi cu toţii în nava noastră amiral pe roţi,
marcă germană, nu v-o spun, să nu zică ăştia de la Google că urmează să dau un tun financiar, făcând
reclamă mascată, taman acum când nu mai e criză de măşti!... E de-ajuns că
umblam în găşti, dar în vremea aia aşa ceva se putea.
Aşteptam încrezători să auzim traseul ales din laptopul
Cristinei. Făceam faţă cu greu situaţiei, dar convenisem cu Puiu, ginerele meu, că pe
domeniul ăsta, două săptămâni fiica mea să fie şefa delegaţiei.
Autostrada A28 tăia în două o perdea din diferite specii de
conifere, copaci cu tulpini drepte, înalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi
contorsionate, susţinând o coroana verde mai deschisă spre vârfuri. Vegetaţia,
mult întârziată faţă de noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul florilor,
ici colo în tufişuri.
Am văzut undeva în dreapta după ce s-a sfârşit pădurea, un
tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui o lebădă albă, netulburată,
privea cum se apropie monstrul cel roşu, dar nu s-a clintit de fel. N-am rămas
să asist la negocierea finală, căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în
domeniul autorităţii lui Puiu, care în numele libertăţii zbura pe şosea.
Cristina ne-a prezentat sec informaţia că staţia terminus
pentru azi, e Rotterdamul. Asta e! Îşi luase praştia şi hamul!…Dacă aşa a
hotărât comandantul, e lege pentru armată! Sărbătorim Ziua cărţilor cu ceva
smog niscaiva urme de drog şi multă apă sărată.
Privind afară pe un panou reuşesc să citesc din scurt
Rotterdam 61 de kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex problema
spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit, intervenea
din când în când în GPS, anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie conform
traseului ales, într-o altă autostradă.
La un anumit moment, mi se pare că parcă s-a schimbat
semnificativ sensul de mişcare. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul
dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, afişa şi ea un aer nedumerit,
căinând-o pe Ioana: „Nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit
maşinile în trafic!” Ce să zic, poate că noaptea trecută a fost fata la vreo
băută şi o fi încurcat traseul. Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea
Ioanei.
– Nu vă faceţi griji, ştie ea ce face. A ales un traseu un
pic mai ocolit. Apoi tace…
Orele se scurg, încep să mă enervez, trebuia să ajungem de
mult. Telefonul semnalizează un mesaj, şi încă unul, ascult.
– Uite mamă ce mesaj am primit!
–
Citeşte tare!
– Bine aţi venit în Belgia!
–
Belgia? Ioana asta s-a scrântit de
tot! Acu mergem pe mâna ei!...
Dacă e marţi, e Belgia! Până şi
Nikonul parcă s-a trezit:
