Final de campanie - Povestea lui Alexandru

                      15 mai. Inchei aici campania pentru 2% dedicată lui Alexandru. Am să vă fac o mărturisire şi cu acest prilej, mea culpa.

                      Nu credeam că în zbuciumul apelor tulburi care ne inundă din păcate, şi devălmăşeşte aceste timpuri de criză profundă, ne-am mai putea desprinde de obiceiurile definitorii la o adică, ce ne fac uneori să fim stânjeniţi de faptul că suntem români.

                      Nu credeam că veşnica noastră nemulţumire, capra vecinului şi stârnirea câinilor cu bâta printre ulucile gardului, pot fi depăşite. Iată că m-am înşelat.

                      Susurul izvorului de munte unde stăpâneşte armonia, frumosul, dar şi omenia, mai poate fi auzit. Sentimentul înalt al dăruirii cu bucurie din puţinul tău, a biruit lăcomia şi avariţia.

                      Mai putem fi salvaţi, mai putem deveni învingători uniţi într-o clipă de gând, într-o idee, într-o luptă cu noi înşine şi cu destinul.

                      Cândva, prea mari cuvintele, dacă ne va ajuta Dumnezeu îi voi povesti şi lui Alexandru cerându-i să nu-şi piardă niciodată încrederea.

P.S. S-au strâns peste 600 de Declaraţii de care avem cunoştinţă. Mulţumim !

Pensionarul

http://polimedia.us/trilema/2010/concurs-de-proza-arhiscurta-editia-ii/

Pensionarul, ce fiinţã ciudatã!... Foşgãie ca furnica prin iarbã, la rãdãcina timpului, cãrându-şi în sacoşa lui goalã, tot mai greu umbra.
Toate-i sunt potrivnice!
Azi-noapte, banditul de pãianjen şi-a ţesut pânza în urechile lui clãpãuge. Spre dimineaţã, ceasului din perete i-a fost jefuit tic-tacul, şi ajuns târziu la farmacia din colţ, vãzu cã jandarmii puseserã lacãtul eliberând zona pentru o ameninţare iminentã cu bombe.
Taman azi când trebuia sã soseascã un transport de ceaiuri din fructe de pãdure.

De ce ma uit la Realitatea...Orei de foc?...

                    Mi-am pus de nenumărate ori problema, dar răspunsul oricât pare de ciudat nu a putut căpăta niciodată notă de trecere.

VOCEA DIAVOLULUI ar trebui să fie pe cât de mieroasă pe atât de vicleană, şi este. Gândul mă poartă fără putinţa vreunei sclipiri de îdoială către zâmbetul de gumilastic imberb întins pe faţa de copil bucălat a oanei stancu reflectându-se flasc pe ţeasta lucioasă a ursului în rostogolire catre popicele care stau să cadă una câte una sufocate de spaimă si acoperind apoi tot ecranul cu un nor de cenuşă victorios ridicat dintre ţăndările care se visaseră peste zi cristale Zwarovski.(Uff ce de virgule !...) Dar ce mă fac mai departe, căci imaginea satanei conform perceptelor iadului, trebuie să capete forma unei tinere dezbrăcate, dansând senzual, încolţită de ochii în flăcări, pofticioşi, din jurul mesei rotunde … Şi din păcate, imginaţia mea se opturează jucându-mi feste.

                    Există şi versiunea cealaltă, oribilă, animalică a unei capre şchioape care behăie chinuit vrajbă, şi este din plin postulată şi aceasta prin glasul vânăt al ursului în ora de foc.

                    Mărturisesc ca la spovedanie, că şi eu acum am păcate în faţa lui Dumnezeu răstindu-mă la apostaţi, dar REALITATEA colcăie şi cazanele de ură turate la maxim s-ar putea răsturna periculos. Tare mi-e frică de autostrazile croite în timp de Băsescu că sunt insuficiente să primeasca atâta smoală!

                    Să nu ne trezim doamne fereşte cu ţara acoperită de un deşert de asphalt după ce ne jeluirăm atâta noian de vreme că suntem în coada cozii ca număr de kilometrii.

Povestea lui Alexandru - stare de trafic - corectura

      O briză plăcută pe blogul meu. Departe de norul cenuşii vulcanice, de încălzirea globală cu anomaliile ei, de tornadele economiei mondiale manifeste la greci, de respiraţia îngheţată a FMI în ceafa ministrului Vlădescu, departe de turnirul partidelor în arena moţiunilor de cenzură, departe de lumea dezlănţuită, de DNA, de ANI…departe de departele…

      Povestea lui Alexandru a funcţionat o vreme, ca o corabie cu pânze purtată pe valuri liniştite de un suflu de omenie, căruia nu-i dădusem mari speranţe.

      Ca un bulgăre de zăpadă s-a rostogolit crescănd continuu, într-o recalibrare a unei imagini pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna. Tonic sentimentul că semenii mai pot fi mişcaţi, scoşi din încrâncenare şi uniţi într-o cauză simplă, naturală, de corectare a vieţii nobil asumate. Şansa de a găzdui această stare de spirit mă onorează.

      Concret, s-au strâns câteva sute de declaraţii care vor dirija sperăm o sumă rezonabilă în contul Fundaţiei SERA ROMANIA, de unde Alexandru va putea obţine fonduri pentru gestionarea medicală a poveştii lui.  Vă mulţumesc tuturor!

La semafor povestea...

                 Subiectul sensibil al lui Alexandru în teritoriul aparent dezordonat al blogosului a funcţionat câteva zile pe blogul meu ca un semafor blocat pe culoare galbenã. Traficul a crescut brusc preţ de câteva diviziuni, la scara cosmicã, ale clipei, pânã ce parte din navigatori citind povestea s-au dumirit cã dincolo de semafor se întind drumurile neasfaltate şi greu accesibile, pãstorite mioritic hal de Berceanu & co.(Made in Romania da lend av ciois)

                 Ce e aia 2% din impozit ? Si formularul 230 unde e de gãsit ?Cine are timp sã-l completeze si sã-l depunã la Administraţia financiarã? Si Fundaţia SERA ROMANIA (CUI:8327386) cui apartine?...

Cont RO05ARBL200000100745RO11 ce hram poartã, e ea de încredere?...

                 Tehnic un semafor blocat pe culoare galbenã nu e nici rosu , nici verde şi nici mãcar portocaliu, în notã guvernamentalã sã dea speranţe. Speranţe… altceva de unde sãracu Boc, cu sindicatele, pensionarii, FMI-ul şi toate ouale sparte în capul lui!…

                 Ce vreau sã zic e cã apreciez rãbdarea de a citi, dar şi mai mult rigoarea de a cheltui din timpul dumneavoastra pentru a dãrui un final fericit poveştii lui Alexandru.

Scimbaţi culoarea semaforului ! Tehnic o puteti face.

Povestea lui Alexandru

              Bulgãr auriu în roua dimineţii s-au împlinit _ fiul. Bucuraţi-vã de taina botezului, şi ne fiţi oaspeţi. Casa inimii noastre atinsã de îngeri, larg e deschisã. La fereastrã stã ca un prinţ Alexandru şi vã aşteaptã râzând.

              Au trecut şase ani. Intâmplãrile vieţii nu aleg cum sã fie scrise, nu ţin seamã de dorinţele pãrinţilor. La naşterea lui Alexandru, Dumnezeu, probabil prins cu problemele complicate ale acestei lumi, a scãpat din vedere sã-şi desãvãrşeascã lucrarea, lãsându-i departate oasele bazinului iar zona vezicii urinare deschisã (in termeni medicali, Extrofie de vezica si Epispadias )

              “Nu e prea grav!” a zis Creatorul plecând în trebile lui. “Cãutaţi-l la Budimex în spital pe Pesamosca şi reparã el !”

              Pesamosca marele chirurg avea probabil liber la minuni, de la dânsul. Faima îi mersese departe, numai cã atunci bãtrâneţea îi cam dãdea târcoale şi mâna nu-i mai putea urma sclipirile minţii cu aceiaşi precizie. Opera mai mult echipa, sub îndrumarea sa. Ne-a tot amânat dându-ne speranţa cã se rezolvã. Sunt grele operaţiile de acest fel şi în multe etape. Trebuiau construite şi cãi urinare…gasite metode ...

              Bãiatul nostru creştea normal. Necesita doar o igienã deosebitã şi mulţi pamperşi. Deborda veselie şi se zbenguia tot timpul. Curând a început sã lege cuvintele şi era o plãcere sã-l asculţi cum le stâlceşte. Pãstrãm mãrturii o mulţime de CD-uri. La 3 ani, dupã alte încercãri nefinalizate la Budimex sau în clinica de la Cluj, am fost anunţaţi cã doi chirurgi importanţi vin la Bucureşti şi vor opera cãteva cazuri mai speciale.

              Ne-am prezentat. Spre bucuria noastrã am fost printre puţinii aleşi..Din nou, Creatorul se uitase spre Alexandru si ni-l scosese in cale pe doctorul Nicoara. Si noi am ales. Varianta de operaţie a indianului ni s-a pãrut complicatã, şi am înclinat spre propunerea modului de operare a chirurgului neamt. L-a operat pe loc. Sase ore cat o veşnicie!

              Greşeala a fost cã în nebunia ce se creease pe holul spitalului, cu pãrinţi şi copii veniţi din toatã ţara, nemulţumiţi cã ei erau lãsaţi de-o parte, practic Alexandru a fost smuls din braţele tatãlui sãu de cãtre anestezist şi dus direct pe masa de operaţie. Atunci probabil s-a declanşat declicul…din cauza spaimei, banuim noi.

              Dupa operaţie a stat în corset imobilizat. Nu se uita la noi, privea dincolo, nu voia sã ne vadã, se izolase, era supãrat cã-l lãsasem din braţe, singur. Slãbise mult. Ne-am adus aminte cã începuserã sã-i placã desenele animate. I-am adus în rezerva laptopul. L-am aşezat astfel ca sã-l poatã vedea din poziţia lui orizontalã şi i-am pus un desen. A zâmbit, prima oarã dupã atâtea sãptãmâni. Incet-încet şi-a redescoperit lumea, lumea lui. Si a rãmas acolo, neprimindu-ne şi pe noi în ea.

              Mult mai târziu ne-am dat seama cã el nu mai vorbeşte. Am crezut, la început, cã aşa vrea el sã ne pedepseascã. Nu voiam sã credem ce era evident, cã dupã operaţie (am zis bine dupã, nu ştim dacã din cauzã), a cãpãtat elemente de autism.

              Am început sã citim. Nimeni din familie nu se confruntase cu o astfel de boalã. Cristina şi Laurenţiu, pãrinţii lui chiar susţineau cã e greşit diagnosticul, copilul a vorbit şi va vorbi cu siguranţã când va vrea el.

              Au trecut anii. Alexandru a fãcut şi urmãtoarea operaţie, reuşitã, cu acelaşi chirurg neamt, la Koln, într-o clinicã din spitalul de stat. Bineînţeles cã mai sunt probleme încã nerezolvate. Pe parcurs vor mai fi intervenţii chirurgicale într-un orizont rezonabil de timp. Lucrãm acum si în zona cealaltã, acceptatã deplin cu greu de familie, a autismului, urmand terapiile de tip ABA si PECS in institutiile specializate, puţine la numãr şi destul de scumpe care abia de îşi gãsesc susţinere.

              Alexandru e un copil minunat. I-a revenit lumina pe faţã, râde şi aleargã tot timpul şi cântã intreaga zi pe limba lui. Sunetele par a fi de pasãre cãntãtoare sau de înger, e un limbaj aparte. Dar ochii, ochii lui mari au cãpãtat o expresivitate deosebitã şi se fac înţeleşi, aproape inexplicabil, prin inflexiunile şi intensitatea privirii. Te topeşti pur şi simplu când se întâmplã sã nu îl înţelegi. Te ia de mâna şi îţi aratã obiectul pe care îl doreşte, dupã care mulţumit se retrage din nou în alergarea lui naturalã şi permanentã.

              Cel mai greu este noaptea. Nu are somn şi agitat are chef sã vorbeascã. Sunetele se revarsã ca susurul unui izvor de munte. Dacã simte cã l-ai pierdut, nu eşti atent, sau te prinde somnul, te ia de urechi sau de nas şi-ţi îndreaptã faţa cãtre el în semiobscuritatea încãperii. Iţi vorbeşte cu pasiune gesticulãnd cu mâinile contorsionate şi agitându-se tot mai mult, încercând parcã sa te convingã sã faci pasul în realitatea, poveştile şi cosmogonia lui deopotrivã. Se spune ca autiştii au o predispoziţie cosmicã.

              Sãptãmâna trecutã, în parc o fetiţã cu zulufi auri, mai micã decat el m-a luat de mânã şi m-a întrebat bosumflatã: “Bunicu lu Alex, de ce nu vorbeşte cu mine Alexandru?” N-am ştiut sã-I rãspund.

              Eu sunt bunicul lui Alex şi nu întind nicicum mâna potrivind, acum şi aici, aceste cuvinte. Nu-mi stã în fire, dar vã îndemn ca acei 2% impozitaţi din salariu sã-i îndreptaţi cãtre Alex. E simplu, se poate prin completarea formularului 230 (il gasiti pe http://doilasuta.ro/pagini/resurse/decl_230_2008.pdf ) si depunerea lui la Administratia Financiara de care apartineti. De asemenea, pentru identificarea declaratiilor de sustinere a lui Alexandru, va rugam sa trimiteti o copie a formularul depus pe fax 021.243.05.78 sau pe mail, la adresa crisflorescuro@yahoo.com.

Datele fundatiei catre care trebuiesc redirectionati cei 2% sunt:

Asociatia Captivi in Propria Minte

CUI:
26908832

IBAN:

RO36BTRLRONCRT022463592A

Garantez cã e o investiţie bunã!

Ultima zi de depunere este 15.05.2010.

Sub norul de cenusa

                   Sub norul de cenuşã, o gaşcã de fete nebune însenineazã Romania. Nu credeam sã mai pot trãi efuziuni ca cele derulate în mica salã MARE din Vâlcea. Nu credeam sã mai pot trãi descãtuşarea bucuriei pe platouri înalte, în aerul rarefiat al vreunei competiţii europene, celei mai mari competiţii la nivel de cluburi, fie chiar şi, într-o ramura sportivã cu tradiţie pentru noi.
                  Si tocmai într-un sport de echipã!
Noi romanii ne pierdusem de mult speranţa sã mai gãsim ceva care sã ne uneascã.
                  E un semnal uriaş. E o stare de spirit pe care genetic o credeam pierdutã. E un strigãt al victoriei solidaritaţii, într-o ţarã destructuratã de politic şi minimizatã de corupţie.
                  Oltchimul azi a avut spirit, atitudine, modestie şi încredere. Bravo fetelor !
                  Lectia recentã a Katynului, modul cum polonezii s-au regãsit cu lumãnãri şi flori împreunã, mândri şi demni în faţa destinului, trebuie sã însemne o reconsiderare a valorilor unei naţiuni. Hambalul curat, muncit pana la sacrificiu al fetelor minunate de la Oltchim ne-a arãtat cã  se poate.

ANI si GOLANII

            De când Voicu a fost izolat la infirmerie suspect de microbul gripei porcine, greul INFORMATIEI în PSD s-a prãvãlit pe umerii firavi ai Olguţei. Si cum toate „sursele” speriate de pandemie s-au dat la fund, biata Olguţa dupã cum se constatã şi din imagine nu se mai bazeazã decât pe investigaţie directã.

             Jale mare la pesediste!... De necaz s-au întors cu faţa la independenţi.
             Cum era sã prevadã ea, la timp, cã ANI picã alunecând pe gheaţã, în CURTE, şi-şi sparge capul!?...
             Sãracul Geoanã, cu tunurile pe el tocmai îşi ajustase averea, chirurgical (la Ciomu?...) ca sã dea bine cu declaraţia. Dacã ar fi ştiut cã şapte judecãtori se vor supãra CONSTITUTIONAL pe ANI, nu şi-ar mai fi ciuntit bunul personal...Acu, n-are decât sã-şi poarte crucea.
             Doamne, nu se mai isprãvesc blestemele !

Foto:Secret. Jpg primit pe email

Pãdurea Katynului

                 Lacrimile poporului polonez rãscolesc neliniştile istoriei.

Katynul afişeazã din nou un zâmbet hidos al hazardului. O ceaţã groasã s-a ridicat încã de dimineaţã din mãruntaiele pãmântului. Umbrele celor 22000 de ofiţeri polonezi asasinaţi în pãdurea morţii au ieşit nerabdãtoare din gropile comune sã-şi îmbrãţişeze urmaşii.
                70 de ani trişti, uitaţi, scurşi în întunericul ostil al memoriei.
Clipe nesfârşite pe manşa încrâncenatã a bãtrânului Tupolev TU 154. Puternicã emoţie a vaşnicului preşedinte polonez Lech Kakzynski, grãbit şi mândru sã reconsidere adevãrul poporului sãu.
                Vizibilitatea redusã. Controlorul de trafic încalcã standardele şi vorbeşte neînţeles în limba lui Beria. Pilotul rateazã aterizarea pe pista scurtã a aerodromului militar, o datã,de douã,de trei ori, inexplicabil mult lateral în condiţiile în care tehnic abordarea pãrea corectã.
                 Incercând sã îndrepte avionul spre pistã, aripa morţii se înclinã razant, prea razant spre aceeaşi pãdure blestematã sfidând destinul.
Impactul e groaznic. Umbrele ceţii se contopesc cu trupurile contorsionate într-o îmbrãţişare teribilã cu metalul si flãcãrile.
                 Dincolo de flãcãri, pãdurea Katynului rãmâne încremenitã, neatinsã,vie.
                 Nu ştiu sã închei. Tragedia polonezã şi tragedia lumii continuã, cât timp sunt condamnate pãdurile sã ascundã crime.

Balanţa justiţiei scârţâind de ruginã...

               E o întreagã nebunie în câmpurile de înaltã tensiune ale partidelor.

Pe reţelele de sârmã ghimpatã se rostogolesc guguloaie cãt ouãle de paşti cu o vitezã fantasticã, perturbând zumzetul ritualului de împerechere din pãdurea de greieri romantici ai megawaţilor. O colcãialã a haosului la scarã naţionalã s-a declanşat în cosmogonia materiei politico-energetice, o data cu arestarea senatorului VOICU.

               Mai presus de numele implicate, de anvergura dosarelor şi faptelor incriminate, de zonele de impact cu miliardarii asfaltului şi o parte din stâlpii supremi ai justiţiei, mai presus de partide, stau aţintiţi ochii uimiţi, neîncrezãtori ai unei populaţii tãcute scrutând cu speranţã întunericul. Sub privirile acestea grele şi mute, balanţa justiţiei, scârţâind de ruginã, ar trebuii cumva sã se încline. Sunt semne.

Foto: Narcis Virgiliu

 "Justitia este oarba"