luni, 23 ianuarie 2012

Favorizarea dictaturii


         Zile înlănţuite de protest. Tot mai lungi, tot mai apăsătoare. Mi se spune dinspre putere că e dovada democraţiei, poate fi, dar e superficial nu mă opresc aici, pe mine nu mă păcăleşte nimeni, eu merg mai departe mi se pare tot mai limpede tot mai  clar că e dictatură.
Cine sunt eu să mă erijez în atotştiutor? Ce date am? Posed instru-mentele de analiză, am timpul istoric necesar, perspectiva neutră şi rece să mă pronunţ? Răspunsul e nu! Nu am datele necesare, am doar bunul simţ şi cu el vorbesc.
          Nu înlătur din raţionament, criza socială care e în stradă. Doamne şi cât aş face-o dacă aş putea! Nu contest spontaneitatea ieşirii, pentru un abuz al preşedintelui _ a contat accentul maliţios, condamnabil, mai înainte da a fi evident.
Înţeleg până la un punct şi replierea opoziţiei, tentativa de a profita e firească, dar aici e mult mai mult, aici nu am nici o îndoială e dictatură în toată regula, după toate normele democratice şi constituţionale ale evidenţei.
Este Dictatura Televiziunilor! 


Cine cheamă oamenii în stradă tot timpul, cine pune întrebările cu un singur răspuns şi dacă întâmpină optuzitate sau nepricepere taie sonorul şi cu cerbicie caută răspunsul prestabilit. Cine a chemat cu un ultimatum lângă ei partidele de opoziţie ca să dea o faţuire politică, cine cheamă sindicatele ca o ultimă şansă a căpeteniilor lor de a părăsi drumurile înfundate ale de DNA-ului.
Cine astmute populaţia împotriva jandarmilor, instrument al statului care la început timid, a dat probă bravo lor, că există. Cine încearcă să facă din ultraşi exponenţi ai spiritului civic şi patriotic, iar din gesturi iresponsabile _ manifestarea demnităţii juvenile şi a liberului ei arbitru, cel care să fluiere împotriva tuturor normelor şi legilor cu singurul scop ca Steaua sau Dinamo, nu se stie precis încă nu sa stabilit care dintre ele să ia campionatul şi să ne reprezinte. Unde? Şi cum?....
Şi dacă ar fi doar pentru rating!...

Această armată de mercenari bine instruită _ în solda mogulilor (şi mogulii în solda cui sunt?), unde gradele nu sunt la vedere dar există, iar ierarhiile în mişcare sunt stabilite de cantitatea de ură pe centimetru de emisiune _ a simţit că pierde populaţia, saturată de atâtea invective şi lături.
Şi dacă urechi nu mai sunt, adâncesc, cum mai poţi dicta o nouă revoluţie, să dai firimituri şi idealuri revoluţionarilor la grămadă, cum s-o nimeri ca să poţi jefui ce a mai rămas.
Martor mi-e Dumnezeu nu mi-a plăcut Băsescu, limbajul, bădărănia m-a adus de multe ori în pragul exasperării, dar e un om hotărât. Reformarea statului, destructurarea caracatiţei justiţiei în acelaşi timp cu tentativa de a diminua corupţia, desigur că a deranjat mogulii de diverse categorii nu numai pe cei din Media. (Analiza e la indemana fiecăruia, sigur intelectualii, profesorii, medicii, pensionarii şi ei au dreptate...)
Are păcatele lui şi cel mai mare e acela că ne-a învrăjbit, dar în momentul ăsta în jurul nostru bântuie criza, valurile sunt mari, nu îseamnă că e dictator dacă ţine strâns în mână timona. Nu e dictator cel care a fost obligat de opoziţie să înveţe constituţia şi pe dinafară şi pe dinauntru ca să poată naviga. El are mandatul, el are busola, să-l lăsăm să conducă. Cu siguranţă nu e dintre cei care părăsesc în furtună corabia.
Oamenii din stradă cei cinstiţi i-au mai dat o lecţie. 
Suficient atât.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

REZULTATELE CONCURSULUI DE POEZIE „COLINDAŢI, POEŢI, COLINDAŢI!”

Dealul Morii (colind)

Din Dealul Morii,
ţipătul zăpezii a spart
ocolind Strada Mare
direct în mine
Un accident grav, stupid.
Uniformele se calcă în picioare,
nu se mai disting
poliţiştii de brancardieri,
pe asfalt
cu tulumbele
împroşcând zăpadă artificială
pompierii îngropă
urmele.

Ca la un semnal,
în salonul de bal
au descins
pe rând îngerii,
cu lămpaşele lor de mineri,
ţesând beteală de argint
şi desenând liber
cristiane pe schiuri,
traversându-mă,
de parcă sângele meu
înflorit de absint
ar fi devenit pârtie...

Atâta a nins,
înfundat, perfid...
Pe sub unghii
a răbufnit
mirosul de fân
răscopt,
proaspăt
cosit.
*



          Avem bucuria de a vă anunţa câştigătorii primului Concurs de Poezie organizat în cadrul proiectului nostru la aniversarea a doi ani de existenţă şi activitate.
În urma voturilor trimise de cititori, s-a stabilit următorul clasament:
LOCUL I:
Dealul Morii – autor: ION TOMA IONESCU
LOCUL II:
Nichita şi cuvintele – autor: NARCISA LILIANA FĂRCAŞ
LOCUL III:
tablou fără oameni – autor: SILVIAN FLOAREA
viaţa prin sticlă – autor: CARMEN DUVALMA
           Mulţumim tuturor participanţilor pentru promptitudinea cu care au răspuns acestui demers, pentru spiritul de competiţie de care au dat dovadă şi pentru calitatea de excepţie a creaţiilor propuse. A fost un adevărat tur de forţă al creaţiei lirice, o sărbătoare a poeziei pe care ne bucurăm să o fi putut găzdui, cu profunda convingere că n-a fost uşor pentru nimeni să aleagă fără părerea de rău că sunt doar trei nominalizări permise, în condiţiile în care sufletul ar fi pus pe listă cu mult mai multe.
        Mulţumim, de asemenea, celor care şi-au exprimat prin vot preferinţele, ajutându-ne să ducem concursul la bun sfârşit. Fără îndoială că fiecare cititor a avut o poezie de suflet, un vers care să-i fi mers la inimă, o imagine care să-i fi bucurat gândul. Juriul, în fond, aţi fost toţi. Vă suntem recunoscători pentru atenţia acordată în egală măsură tuturor textelor şi pentru seriozitatea aprecierilor.

Text postat pe Cititor de proza: autor Alina Dora Toma




vineri, 20 ianuarie 2012

Hora Staccato şi Gheorghe Zamfir


Lecţia deschisă la cursul de istorie a fost scoasă în stradă şi-n a şaptea zi. Piaţa Universităţii a devenit Câmpul lui Marte. Un Roller damnat, pare că ştie să pună bine în pagină scenariul cu ingrediente şi proceduri convenite.
Ochiul aparatelor de filmat receptează în cadru, grosplanuri care să poată fi combinate într-un puzzle suprarealist credibil.
Toţi marii gameri ai televiziunilor moguliene, bine antrenaţi, sunt în transă aruncând cu trasoarele lor verbale din diverse unghiuri, la ţinte fixe, spoturi luminoase şi gaze lacrimogene.
Corul antic, mulţimea flămândă puţin numeroasă pentru vremuri de criză(grosul stă la televizor), înalţă dinspre Teatrul Naţional o compoziţie musical-polifonică uşor dezarticulată, pentru că nu şi-a găsit un dirijor potrivit.
Comandourile galeriilor steliste şi dinamoviste cu întreg arsenalul lor de petarde, fumigene, artificii şi cocteiluri Molotov, îşi sărbătoresc înfrăţirea în zona fântânilor dinspre Facultatea de arhitectură. Este singurul loc unde se poate citi în clar profesionismul în tabăra protestatarilor.
Apărătorii puterii, duşmanii, de o parte şi cealaltă a străzii, delimitând-o, se insinuiază în scenă nesiguri, timizi, în costumele lor grele cu bocanci în picioare şi cu căştile pe cap alcătuind două şiruri paralele de dansatori nefireşti. Cum să te prinzi într-o horă adevărată fără trăire, pasiune şi fără costum tradiţional.
Cu toată tensiunea creată între cele două tabere, acţiunea trena, lipsea ceva. Nu se zărea opoziţia
Aseară în ziua şaptea generalii Ponta, Crin şi aghiotantul, geloşi că istoria putea trece pe lăngă ei fără să-i bage în seamă a dat semnalul strângându-şi oştile sub comanda lui Gheorghe Zamfir.
Pe mine ca spectator mă oripilează violenţele de orice fel, de limbaj de atitudine, prostia şi minciuna.
În rest faceţi voi ce vreţi , ce e scris, că noi nu contăm. Am obosit.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Porcul cu lămâia-n gură


Greu de explicat mecanismele care funcţionează în mintea unui copil. După ce principiu rămân înregistrate în memoria sa, ca pe o peliculă traversată de mii de ori de fascicolul luminos al timpului,  imagini clare, vii, ce nu se şterg niciodată. Frustrant că secvenţele ce le povestesc acum se leagă de o neîmplinire şi anume cum am ratat eu întălnirea cu Ceauşescu.
Nu e întâmplător subiectul. Aseară priveam cu tata la televizor cea de-a cincea zi a protestelor. El încerca să-mi explice cât de mare e riscul nefericitei turnuri, antisistem,  pe care o poate lua manifestaţia respectivă şi cât de uşor poate încolţi sâmburele gândului reluării (nu reîntoarcerii) pe noi coordonate, sub altă formă, a ideilor aiuritoare ale comunismului inoculate adânc în gena unei generaţii.
Raţionamentul lui se baza pe glasurile pensionarilor organizate într-un cor tot mai profesionist care, surprinzător, îşi aduceau aminte (memoria selectivă de care vorbeam) de o demnitate şi o siguranţă căpătată de naţiunea română în deceniul de referinţă 1965-1975, (unii mai exaltaţi perorând că puteau gândi şi visa atunci, chiar despre o anume fericire) – dar şi celălalt glas, al tinerilor a căror vârstă  număra exclusiv doar anii agitaţi şi neprietenoşi ai democraţiei originale, învrăjbite în care ne aflăm, ar putea să conteze, conchidea el.
Cu siguranţă eram în clasa întâi, mândră, îmbrăcată pentru prima oară în costum naţional. Soră-mea era mai mare, în clasa a-IV-a, avea deja la gât cheia casei şi cravata de pionier. Venisem cu şcoala în Piaţa Mare,  încolonaţi de pe Craiovei, să-l aşteptăm pe Tovarăşul. 
Ziua însorită şi veselă coborâse de pe dealurile Piteştiului odată cu noi, plină de culoare şi zvon de glasuri. Aveam locul bine stabilit cu o zi înainte când fusesem aduşi la repetiţii, undeva în stânga, nu departe de Catedrala Sfântul Gheorghe, dar se schimbase ceva; piaţa era aceeaşi, şi Casa de Cultură, doar că se arboraseră steaguri, şi vitrinele magazinului alimentar din spatele nostru, goale cu o zi înainte, acum erau pline.
Se petrecuse parcă un miracol. Din durile mari de caşcaval, peste noapte, alcătuiseră o harta a Romaniei; alături, o casă cu bârne construită din bucăţi întregi de salam de diverse dimensiuni, peşti ornaţi în platouri cu rondele de roşii, măsline şi alte minunţii, dar peste toate, domina un porc uriaş cu lămâia în gură.
Nu ştiu cât detergent au folosit, dar avea un şorici atât de alb şi curat, urechi rozalii, coada încolăcită, râtul cu dinţii strălucitori, parcă râdea. Era un porc fericit.
Dar timpul cu toate minunăţiile de dincolo de geamurile vitrinei se scurgea greu.
       Tovarăşa, când mai vine tovarăşul?
Plictiseala şi foamea intra în noi. Se scurseseră câteva ceasuri bune. Până la urmă învăţatoarea şi-a luat asupra ei tot riscul, un act de bravură, şi ne-a dat voie să plecăm acasă. Cu Cristina de mână urcam deja coasta Craiovei şi dintr-o dată a apărut coloana oficială de maşini a tovarăşului. Nu l-am zărit, dar am fluturat mâinile. Tare supărate am fost, pierdusem spectacolul pe covorul roşu.
Către seară când au venit părinţii, ne-au dăruit steguleţele lor tricolore. Aduşi mai devreme cu autobuzele de la servici ei nu rataseră ca noi ocazia.

În Piaţa Universităţii deocamdată fiecare clamează pe limba lui. Lumea e încă pestriţă.
Politicienii din opozitie vor să se lipească, să câstige voturi, dau târcoale ca nişte câini în călduri. L-au trimis pe Orban să se gudure, să testeze. Ca un arici, piaţa şi-a înfoiat ţepii si l-a huiduit. Or să mai încerce. Şi liderii de sindicat îşi freacă mâinile, se-apropie, pândesc, vor să spargă gheaţa să dea la copcă, doar şi ei au strigat  jos Băsescu, când a venit ăsta  cu DNA –ul pe ei.
Trebuie să fim atenţi!
Am văzut printre manifestanţi o persoană la treizeci şi ceva de ani, încă tânără, de vârsta mea. Aş fi curioasă dacă ea a avut norocul să-l vadă pe Ceauşescu în copilărie. Purta la gât un mesaj pe o coală de hârtie A4 plastifiată.
„Să mă treziţi când găsiţi o persoană pe care merită s-o votez.”
Cine să găsească!?
Poate ne ajută, nu mai spera, Moscova, draga de ea! că e cu ochii pe noi cât cepele şi poate ne trimite pe cineva.

Semnează Ramona, fata lui tata.

luni, 16 ianuarie 2012

Legaturi periculoase


Potrivit unui studiu recent al Organizaţiei pentru cooperare şi dezvoltare economică, danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume. 
„E ceva putred în Danemarca!”
Susţin curajos guvernanţii noştri, în sfârşit avem o poziţie, pe toate palierele deschise dialogului începând de azi, de la ora 12 când s-a luminat Boc.. (Să nu înţeleagă Doamnne fereşte cineva că avem opoziţie, nu , _ o poziţie exprimată, oficială, asupra manifestărilor din stradă, că ne-a lipsit.)
„La ei e buba.(la danezi) Uitaţi-vă în jur, normalul e în Grecia, Italia, Franţa cu ratingul de televiziune Standard&Poor’s declasificat, în Spania, Anglia, toţi sunt în stradă. E firesc să ieşim în stradă şi noi paşnic la protest, aveţi tot sprijinul şi susţinerea, necondiţionată.”
Concordia generală a fost stricată doar de galeriile de ultraşi ale microbiştilor. De fapt hooligans au ieşit în stradă nemulţumiţi de clasamentul FIFA al fericirii (chit că pe plan local erau supăraţi pe arbitrii lui Crăciunescu).
Cum să uite ei că i-am bătut cu 4-1 pe danezi!

*

Aiuritoare secvenţele de pe străzile capitalei azi noapte, dar devine, cu orele care trec şi mai aiuritoare poziţia oficialilor puterii, tradusă în limbajul absurdului bine temperat:
“Aiurea, n-a fost nimic! Nu era nevoie de comandament!” (Trebuie să recunoaştem, că ei săracii au aruncat cu pietre în interesul naţional...). De ce să-i arestăm, să-i lăsăm să se manifeste liber, sunt şi ei oameni, e supapa lor.” Şi continuînd, ca o nouă invitaţie către turbulenţi:
„Mai poftiţi şi diseară! V-aşteptăm cu flori şi cu cheile magazinelor şi băncilor care vă interesează. Şi pentru o mai bună colaborare, transmiteţi-ne o listă cu obiectivele ce v-ar interesa, nu de alta, dar au muncit bieţii oameni azi toată ziua să pună geamurile.
Aaa! era să uit nu luaţi legătura cu noi, prin telefon, trebuie să-i lăsăm să doarmă şi pe cei care ascultă şi raportează preşedintelui starea naţiunii.
Şi nu vă mai impacientaţi că e disoluţie, că instituţiile nu funcţionează, că parcă n-avem structuri.
Ne-au condus televiziunile, de patru zile ei au guvernat ţara, ei au dictat când se filmează, când să vină studenţii, când se strigă Jos Băsescu, când se aruncă cu pietrele, ei au certat jandarmii că nu sunt mai blânzi...
Jos!Jos!Jos!... Da SUS?...