« Nouă nu ne-au
lipsit niciodată valorile, dar în zavera
şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în
dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne
bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii. »
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Se spune că destinul ţi se dă de la naştere şi
nimeni nu poate interveni asupra lui.
Poate pe alte străzi, nu şi pe uliţa mea.
Tocmai se asfaltase. Drumul se desenase drept, se dărâmaseră câteva
case, bisericuţa legată cu cabluri, clătinată
ca o corabie, fusese tractată undeva mai
în spate. Treceam cu vederea, crud, mi se părea că orizontul e aproape şi-l pot atinge, dar cineva a avut
ideea să planteze odată cu pomii de pe
marginea drumului şi un semafor. Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilă
groasă, tot timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiul
destinului, alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii.(Să fi fost
securitatea… circulaţiei ?)
Nişte băieţi tineri, ofiţeri de vârsta mea, m-au
scos din rând şi binevoitori m-au dus la sediu şi mi-au zis să privesc fix în
ochii lor albaştrii până disting că sunt verzi (sau căprui după caz), şi să am
încredere că se ocupă ei de destinul meu, mă învaţă ei culorile. N-am fost
silitor, mi-au reproşat că nu vreau să colaborez, că sunt duşmănos. Unul mi-a
luat ochelarii de la ochi şi mi-a dat o palmă, apăsat. Abia atunci am văzut
stelele, verzi.
La plecare, în dosarul meu, eu nu l-am văzut decăt
târziu după 40 de ani, îmi schimbaseră
încadrarea la rubrica destin. Nu mai
eram scriitor, ci în câmpul muncii
la Fabrica de automobile.
Opţiuni: Mult timp n-am avut opţiuni, nu erau
condiţii de zbor, n-am fost erou, am rămas pe linia de plutire.
Dosarul albaştrii,
ultima mea carte, rejucând acea
întâmplare m-a eliberat, clarificându-mă într-un fel mie însumi
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
În 1971, după Tezele din iulie, cănd ni s-a înscenat
un proces public, de fapt noţiunea exactă era «demascare publică», făceam parte dintr-un grup de tineri
talentaţi, uşor zgomotoşi, nonconformişti ce ne manifestam în Cenaclul Liviu
Rebreanu şi pe scenele piteştene, cu fervoarea şi teribilismul vârstei,
încurajaţi cumva de deschiderea culturală ce se manifestase până atunci, de
accesul la lecturile adevărate, şi de patronajul discret pe care ni-l acorda
revista Argeş, în cea mai fastă perioadă a existenţei sale, sub conducerea lui
Gheorghe Tomozei, avându-l alături pe Florin Mugur, Al Cerna Rădulescu şi Cezar
Ivănescu.
În timp ce barzii locali , mai în vârstă, se plângeau
că revista nu reflectă zona şi e deschisă doar numelor importante de aiurea,
nouă tinerilor ni s-a întins o mână, majoritatea dintre noi având posibilitatea
să debutăm acolo.
Odată cu demascarea publică organizată de
securitate împreună cu Comitetul judeţean de partid, în făţa unei săli înţesate
de elevi, studenţi si muncitori aduşi cu autobuzele din zonele industriale,
redacţiile revistelor s-au închis pentru
noi ani de-a rândul. Am continuat să scriu citind uneori în cenaclu, aici aveam
voie căci era « zonă liberă» pentru informatori. Călin Vlasie, prietenul
meu mai tânăr, părtaş într-o anumită măsură la întâmplările din Dosarul
Albaştrii, dar salvat de unele împrejurări ale vieţii, mi-a oferit şansa unui
redebut consistent în paginile revistei
Calende, după1989.
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
Am tipărit prima carte, Pasărea ceţii în 1995, la o vârstă când alţii se lasă de scris,
încurajat de acelaşi Gheorghe Tomozei. Tom a avut amabilitatea să-mi scrie
pentru coperta a patra, câteva rânduri pe care nici acum nu ştiu dacă le merit
pe deplin.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Fără îndoială toată viaţa am fost marcat de
secvenţa cu pistoalele. A fost la fel ca într-un film cănd ni s-a înscenat «flagrantul»
şi am văzut gaura neagră în ţeava pistolului îndreptată spre mine, tremurând în
mâna nesigură a comandantului securităţii care duhnea a alcool. M-am pierdut căteva
clipe lungi, gândindu-mă că gestul de a
scoate pistoalele în faţa unor copii nevinovaţi
putea fi mai uşor justificat, dacă aceştia nu mai existau, dacă dispăream
pur şi simplu.
Mult timp nu am putut povesti, nu am avut curajul
să rememorez secvenţa respectivă. Ce literatură puteam scrie noi ca să fie într-atât
de ostilă societăţii, pentru ca aceasta să-şi scoată armele în poziţie de
tragere împotriva noastră !?... În noaptea aceea, arestaţi la securitate,
am aşteptat până dimineaţă pentru ca manuscrisele noastre care ne fuseseră
luate să fie citite de Augustin Z.N. Pop. Dimineaţă profesorul eminescolog a
dat verdictul :
«În cel mai rău caz ăştia pot să strice limba.
Aici e tot pericolul!».
Dintre prieteni, printre cei care au contribuit
după 89 la recuperarea mea ca scriitor, îi număr doar pe cei care m-au publicat:
Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Călin Vlasie şi desigur Gheorghe Tomozei.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Am un blog, Pasărea ceţii : http://pasareacetii.blogspot.com,
accesaţi-l. Mă manifest acolo şi ca cetăţean, şi ca scriitor. Scriu pamflete
vizând atât puterea, cât şi opoziţia. Stiu să mă autopersiflez, mă bucur de
victoriile sportive, şi aplaud victoriile în literatură. Pănă la urmă, orice
carte nouă este o victorie. Şi apar multe cărţi. Nouă nu ne-au lipsit niciodată
valorile, dar în zavera şi gâlceava care
ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne
îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun,
cultivându-ne doar simţul proprietăţii.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
Ce să răspund? Că mi se pare superficială, că încă
nu au apărut cărţile de căpătâi, că selecţia nu mai funcţionează, că tirajele
sunt mici, că susţinerea financiară şi desfacerea nu sunt asigurate, că găştile
funcţionează după legea clanurilor şi dacă tot sunt clanuri, de ce n-ar fi şi un serviciu al recuperatorilor de
valori!?... Să vorbesc despre
postmodernim, despre post-post modernism, despre Nimic, la ce mai
trebuie dacă tot vine Apocalipsa.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Cât încă scriu, mai ales eu cu pauzele mele lungi,
niciodată duse până la capăt (pauzele),
nu pot spune că există un timp anume pentru creaţie. Important e dacă rămâne ceva, fie şi o neîmplinire. Un « program », slavă
domnului că IT-iştii încă nu s-au gândit să omoare literatura cu vre-un
« program de creaţie ».
Aştept să iasă de sub tipar Bursa îngerilor.
Am zburat cu Pasărea ceţii, după ea am tras cu un
Glonţ de argint, am ajuns în cer la Bursa îngerilor şi firesc ar fi să mă
întorc în Lut, ca să fie ciclul complet. Sigur voi schimba titlul ; prietenului meu Virgil Diaconu nu-i place
lutul, cică e învechit în poezie.
Dosarul
Albastrii, cartea aia nu se-nnumără, nu e cartea mea, s-a scris singură.
7
+ UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu
cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care,
în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Semn de carte
umbra e
dinaintea mea
lunecând în nisipul albastru al ierbii
om de vânt
fără chip
crescut din trup
efigie
din care timpul
a nivelat
reliefurile
filă de carte
scrisă de înger
împingând roua
în hieroglife suspendate
şi înflorind aerul
precum coarnele unui cerb
la capătul zilei
noaptea muşcă din carne
literele se întorc
împletind pe trup
o cămaşă de zale
sufletul flacără
se zbate în colivie
nevazută ca o floretă
pasarea cetii
puncteaza-n asalt
tuşe
cu trandafiri galbeni
Porthartul cu
dragoste
Claudiei
Duminică
ţin în porthart
o bucată de asfalt rulată fin
covoraşul meu fermecat
cât un petec de cer senin
mi l-a dat zâna
o dată cu creta
(creta aia superdotată
prindea culoare după gând)
pe covoraşul întins
înşirase şotronul
şi fără griji ţopăia
urzind razele
m-a învăţat să desenez
în jurul gleznelor
am trasat cu albastru
conturul unui lac
apele s-au ridicat în genunchi
atunci am desenat o insulă
insula s-a rotit împrejur
risipindu-se
într-un norişor verde
ne-am înlănţuit în iarbă umbrele
m-a prins de încheietura mâinii
şi cu degetele mele resfirate ca nişte petale
a nisipit praful de cretă
curcubeu între sâni
râdea tot timpul
m-a pus să închid ochii
şi mi-a desluşit
învelişul de taină al culorilor
n-am mai deschis porthartul.
nu mai ştiu
dacă
funcţioneaza
vraja
Piteşti, 2012
