Plastir–Scriitorul – destin şi opţiune

Ion Toma Ionescu –Scriitorul – destin şi opţiune 

Publicat pe blogul lui Petrut Pârvescu

« Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii. »

 

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Se spune că destinul ţi se dă de la naştere şi nimeni nu poate interveni asupra lui.

Poate pe alte străzi, nu şi pe uliţa mea.

Tocmai se asfaltase.  Drumul se desenase drept, se dărâmaseră câteva case,  bisericuţa legată cu cabluri, clătinată ca o corabie, fusese tractată  undeva mai în spate. Treceam cu vederea, crud, mi se părea că orizontul e  aproape şi-l pot atinge, dar cineva a avut ideea să  planteze odată cu pomii de pe marginea drumului şi un semafor. Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilă groasă, tot timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiul destinului, alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii.(Să fi fost securitatea… circulaţiei ?)

Nişte băieţi tineri, ofiţeri de vârsta mea, m-au scos din rând şi binevoitori m-au dus la sediu şi mi-au zis să privesc fix în ochii lor albaştrii până disting că sunt verzi (sau căprui după caz), şi să am încredere că se ocupă ei de destinul meu, mă învaţă ei culorile. N-am fost silitor, mi-au reproşat că nu vreau să colaborez, că sunt duşmănos. Unul mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a dat o palmă, apăsat. Abia atunci am văzut stelele, verzi.

La plecare, în dosarul meu, eu nu l-am văzut decăt târziu după 40 de ani,  îmi schimbaseră încadrarea la rubrica destin. Nu mai eram scriitor, ci în câmpul muncii la Fabrica de automobile.

Opţiuni: Mult timp n-am avut opţiuni, nu erau condiţii de zbor, n-am fost erou, am rămas pe linia de plutire.

Dosarul albaştrii, ultima mea carte, rejucând  acea întâmplare m-a eliberat, clarificându-mă într-un fel mie însumi

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

În 1971, după Tezele din iulie, cănd ni s-a înscenat un proces public, de fapt noţiunea exactă era «demascare publică»,  făceam parte dintr-un grup de tineri talentaţi, uşor zgomotoşi, nonconformişti ce ne manifestam în Cenaclul Liviu Rebreanu şi pe scenele piteştene, cu fervoarea şi teribilismul vârstei, încurajaţi cumva de deschiderea culturală ce se manifestase până atunci, de accesul la lecturile adevărate, şi de patronajul discret pe care ni-l acorda revista Argeş, în cea mai fastă perioadă a existenţei sale, sub conducerea lui Gheorghe Tomozei, avându-l alături pe Florin Mugur, Al Cerna Rădulescu şi Cezar Ivănescu.

În timp ce barzii locali , mai în vârstă, se plângeau că revista nu reflectă zona şi e deschisă doar numelor importante de aiurea, nouă tinerilor ni s-a întins o mână, majoritatea dintre noi având posibilitatea să debutăm acolo.

Odată cu demascarea publică organizată de securitate împreună cu Comitetul judeţean de partid, în făţa unei săli înţesate de elevi, studenţi si muncitori aduşi cu autobuzele din zonele industriale, redacţiile revistelor s-au  închis pentru noi ani de-a rândul. Am continuat să scriu citind uneori în cenaclu, aici aveam voie căci era « zonă liberă» pentru informatori. Călin Vlasie, prietenul meu mai tânăr, părtaş într-o anumită măsură la întâmplările din Dosarul Albaştrii, dar salvat de unele împrejurări ale vieţii, mi-a oferit şansa unui redebut  consistent în paginile revistei Calende, după1989.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Am tipărit prima carte, Pasărea ceţii în 1995, la o vârstă când alţii se lasă de scris, încurajat de acelaşi Gheorghe Tomozei. Tom a avut amabilitatea să-mi scrie pentru coperta a patra, câteva rânduri pe care nici acum nu ştiu dacă le merit pe deplin.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Fără îndoială toată viaţa am fost marcat de secvenţa cu pistoalele. A fost la fel ca într-un film cănd ni s-a înscenat «flagrantul» şi am văzut gaura neagră în ţeava pistolului îndreptată spre mine, tremurând în mâna nesigură a comandantului securităţii care duhnea a alcool. M-am pierdut căteva clipe lungi,  gândindu-mă că gestul de a scoate pistoalele în faţa unor copii nevinovaţi  putea fi mai uşor justificat, dacă aceştia nu mai existau, dacă dispăream pur şi simplu.

Mult timp nu am putut povesti, nu am avut curajul să rememorez secvenţa respectivă. Ce literatură puteam scrie noi ca să fie într-atât de ostilă societăţii, pentru ca aceasta să-şi scoată armele în poziţie de tragere împotriva noastră !?... În noaptea aceea, arestaţi la securitate, am aşteptat până dimineaţă pentru ca manuscrisele noastre care ne fuseseră luate să fie citite de Augustin Z.N. Pop. Dimineaţă profesorul eminescolog a dat verdictul :

«În cel mai rău caz ăştia pot să strice limba. Aici e tot pericolul!».

Dintre prieteni, printre cei care au contribuit după 89 la recuperarea mea ca scriitor, îi număr doar pe cei care m-au publicat: Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Călin Vlasie şi desigur Gheorghe Tomozei.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Am un blog, Pasărea ceţii : http://pasareacetii.blogspot.com, accesaţi-l. Mă manifest acolo şi ca cetăţean, şi ca scriitor. Scriu pamflete vizând atât puterea, cât şi opoziţia. Stiu să mă autopersiflez, mă bucur de victoriile sportive, şi aplaud victoriile în literatură. Pănă la urmă, orice carte nouă este o victorie. Şi apar multe cărţi. Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Ce să răspund? Că mi se pare superficială, că încă nu au apărut cărţile de căpătâi, că selecţia nu mai funcţionează, că tirajele sunt mici, că susţinerea financiară şi desfacerea nu sunt asigurate, că găştile funcţionează după legea clanurilor şi dacă tot sunt clanuri, de ce  n-ar fi şi un serviciu al recuperatorilor de valori!?... Să vorbesc despre  postmodernim, despre post-post modernism, despre Nimic, la ce mai trebuie dacă tot vine Apocalipsa.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cât încă scriu, mai ales eu cu pauzele mele lungi,  niciodată duse până la capăt (pauzele), nu pot spune că există un timp anume pentru creaţie. Important e dacă rămâne ceva, fie şi o neîmplinire.  Un « program »,  slavă domnului că IT-iştii încă nu s-au gândit să omoare literatura cu vre-un « program de creaţie ».

Aştept să iasă de sub tipar Bursa îngerilor.

Am zburat cu Pasărea ceţii, după ea am tras cu un Glonţ de argint, am ajuns în cer la Bursa îngerilor şi firesc ar fi să mă întorc în Lut, ca să fie ciclul complet. Sigur voi schimba titlul ;  prietenului meu Virgil Diaconu nu-i place lutul, cică e învechit în poezie.

 Dosarul Albastrii, cartea aia nu se-nnumără, nu e cartea mea, s-a scris singură.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Semn de carte

umbra e

dinaintea mea

lunecând în nisipul albastru al ierbii

om de vânt

fără chip

crescut din trup

efigie

din care timpul

a nivelat

reliefurile

filă de carte

scrisă de înger

împingând roua

în hieroglife suspendate

şi înflorind aerul

precum coarnele unui cerb

la capătul zilei

noaptea muşcă din carne

literele se întorc

împletind pe trup

o cămaşă de zale

sufletul flacără

se zbate în colivie

nevazută ca o floretă

pasarea cetii

puncteaza-n asalt

tuşe

cu trandafiri galbeni

Porthartul cu dragoste

Claudiei Duminică

 ţin în porthart

o bucată de asfalt rulată fin

covoraşul meu fermecat

cât un petec de cer senin

mi l-a dat zâna

o dată cu creta

(creta aia superdotată

prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins

înşirase şotronul

şi fără griji ţopăia

urzind razele

m-a învăţat să desenez

în jurul gleznelor

am trasat cu albastru

conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi

atunci am desenat o insulă

insula s-a rotit împrejur

risipindu-se

într-un norişor verde

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele

m-a prins de încheietura mâinii

şi cu degetele mele resfirate ca nişte petale

a nisipit praful de cretă

curcubeu între sâni

râdea tot timpul

m-a pus să închid ochii

şi mi-a desluşit

învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis porthartul.

nu mai ştiu

dacă

funcţioneaza

vraja

Piteşti, 2012