Azi funerariile lui Whitney Houston

Un cortegiu de îngeri în uniforme albe aliniaţi în spatele utilajului de dezăpezire înaintează obosiţi şi muţi lopătând în viforniţa care suflă năpraznic.

Lama plugului taie carnea zăpezii şi nu musteşte sângele, creşte carnea la loc.

S-a umplut cu linişte glasul sfâşietor al lui Whitney împrăştiind continuu, precum tulumba uriaşă, zăpada în cer.

Acum ştiu, sinuciderea păsărilor, simţind dinainte izvorul încremenind.

Milioane de ţurţuri de gheaţă străpung precum suliţi vântul şi el nu-şi poate ostoii zbuciumul ca o fiară rănită.

Şi mării i-au îngheţat valurile. Ce glas se mai poate întrece cu valurile mării!?

Acum ştiu, moartea albă, ce crud eşti Doamne! 

Moartea albă precum carii i-au măcinat trupul de abanos.

Îmblânzirea cârlanilor

        Foto: biz.ro

         Ideia cu opoziţia  constipată, mi-a venit stând pe tron în poziţia normală, originară, cu genunchii la gură, ca pruncul în burta mâne-sii şi sforţând cumva ieşirea la capătul tunelului prin care abia de se strecuraseră sub presiune, răsuflate, viziunile preşedintelui.

Calea dialogului era blocată. Se pare că muşchii abdominali ai puterii, dezvoltaţi în sălile de forţă supravegheate de camerele video ale paparazzilor lui Capatos,  puneau presiune intestină pe biata opoziţie obeză, lipsită de mişcare de când cu greva parlamentară.

Greu de obţinut consensul cunoscând aceste date, iar tratatul fiscal nu căpăta substanţă neavând susţinere în spatele uşilor închise. Efortul se putea fâsâii jalnic în faţa Europei

          Până la urmă salvarea a venit de la Năstase, mare maestru în arta compromisului, recunoscut specialist în laxative. El a propus, lunecos cum îl ştim, că opoziţia ar putea deveni mai elastică cu ceva genoflexiuni şi elemente de gimnastică, cu condiţia ca, musai Roberta să  le fie instructor.

De urmărit dacă Roberta va folosi biciuşca, la numărarea şi îmblănzirea cârlanilor!

Priveliştile scribului

Priveliştile scribului. Note de lectură

Destul de rar ajung întro biserică, astfel că îmi rămâne uimirea neatinsă, întreagă, să primească şi să cerceteze în flacăra vie a lumânărilor clipa trecută in veşnicie, sub privirile îngăduitoare ale sfinţilor, adăstând în icoane veghetori la săvârşirea curăţeniei şi primenirii vrednice sufletului.

Mi se întâmplă să redeschid cartea bunului meu prieten Aurel Sibiceanu Priveliştile scribului (Editura Tiparg 2007), să rătăcesc în paginile ei fremătătoare ca-ntr-un regat binecuvântat al poeziei.

Am Descălecat(pg5):

„Deodată am ajuns/ pe ţărmul Mării după ce/ i-au smerit în văzduh de cuvinte/ pe toţi _ pe barbari pe cerşetori şi po hoţi./”... „Călări, cu săbiile la brâu, au  intrat/ în apele mării şi Marea au curs pe săbii.../ ”O pasăre îngână mlădierea ferigei,/ un om urcă piscul umbrei sale,/ un copac rătăcea în calea furnicilior!/ Liberă ţară, strălucitor chivot cu lacrimi!/”

Să fie Despre Învinşi (pg6)vorbirea, în taina în care pătrund sfielnic?

„Despre iarbă nu se mai ştie nimic!/ În cetate au intrat armate/obosite de rănile învinşilor,/ de făptura lor împărţită/ la greieri şi adieri./ Netrebnice ale învinşilor femei/ dacă frumuseţea lor nu ar scoate/ avutul Pustiei din ochiul războinic!/ Şi învinşii _ zac în lumina coclită/ a unui ban de aramă, abia cumpărând/ cu suflarea o măsură de mei!/ Orbul îi aşteaptă-n răscruci/ cu labirintul palmei sale,/ cu un cântec despre strălucirea armelor/ şi a nemaivăzutelor vremuri./ Ce fel de oameni vor să fie liberi?/ Muri-vom şi fi-vom liberi?/ Facă-se voia Ta, Cel din toţi vecii/ şi în tot locul!/”

Răsfoiesc mai departe cu febra celui pe care nici boala nu-l părăseşte:

„Cu Pasărea Paradisului pe un umăr,/cu Pasărea Flamingo pe celălalt.../ Doamne zilele noastre-s purtate de fluturi,/  pre Domnul însoţindu-L/ În liniştea grădinei Ghethsimani! Şi pe când noi lucram/ la graţia unor cuvinte/ o parte din lume se pregăteşte de muţenie,/ pe fierul de glorii rugina nu află popas,/ ruina ne sprijine casele./”

Cuvintele se aşează la locul lor ales, ca firele de nisip cernute de vânturi potolite într-o înserare ruginită a deşertului:

„Era linişte!/ Doar gleznelee tale se auzeau venind încet,/ca o răsuflare de bour în steme/” Despina(pg15)

Dar dansul nu e al nisipului, Logodna(pg 16) e fluidă, ca lucirea vie a Agatei:

„Trec râuri pe lângă ei/ şi tot nu părăsesc apele/ acelea subţiri, subţiri.../ şi gleznele sunt uşoare, uşoare,/ şi trec peste Marea, peste mare.../

Sau în altă parte:

„Prin miere trec făpturile noastre:/ răspântii ale sălbăticiunilor,/ letopiseţe de aer, adieri.../ Şi am plâns uneori(pg 17)

Iubirea nu e o ceremonie străină, ea e vie şi se împlineşte după o lungă călătorie.

„Femeie, Marie/ Cât e noaptea de mare ţi-aud glezna/ cum trece iar pe la mine prin vie./ Pasărea tinerţii mai cântă prin ramuri,/ pribegirea m-a scăpat de chingă şi hamuri./ Umbăm iar amândoi/ prin Minunata Grădină./ Când e soare, când e ceaţă,/ când foşneşte sângele în noi.../...şi la focul nou început/ cărăm nou nouţe scântei/”

Scribul însă nu-şi poate trăda orgoliile, îndoiala, întrebările eliberează versuri de o simplitate memorabilă:

 „Din trupul ei a rămas doar un pergament ceresc!/ Orb să fi fost şi tot aş fi citit această înserare/ cu pleoapele strânse din iazuri şi lespezi,/ aceată înserare care întrece mătasea de opiu şi spini./ Şi cum cetesc cereştile slove, uit de cele în care/ am stat mai mult scrib decât cruntul bărbat./ Mătăsurile dimineţii pun stăpânire pe mine,/ mă învăluie cu ameţitoare melancolii,/ îmi pun o fructă neştiută în ramuri./ Pentru ea tremur, pentru ea merg mai departe...”Asuprit de vedenii (pg 19)

După atâtea dealuri şi văi, ostoit, stors de vlagă se aşează-n odihnă:

„E ceasul blând al înserării!/ Stau pe o colină-n care/ oasele-mi au să-mi adoarmă/ toată calea mea de om./ Prin aer trec lăcuste:/ primele scântei ale nopţii care va, cum şi altădată,/ să pună-n ceruri/ stele, sori...”Descrierea liniştii(pg 27)

Dar timpul îi grăbeşte nerăbdarea:

 „Ajung la tufa de mentă, azurul ei/ îmi face ochii mai limpezi,/ văd iasomia cum creşte-n „omătul de raze”,/ parcă-i o cămaşă de fecioară,/ sub care sânu-i, slujit de frumuseţe,/ se întrece cu minunea din mere.” O minunată călătorie (pg 30).

Iubite cititor, eu nu explic, nu am un punct de vedere critic, nu mă lansez în disertaţii savante, unduitoare sau spumoase ca valul dezrădăcinat al mării, eu doar păşec îngândurat prin pădurea fermecată în urma scribului, la umbra copacilor, aşezându-mă cu el în iarbă, la Cină (pg 32).

„Pâine şi apă _/ semne ale unei cărţi de pământ, hotare ale unui regat/ glorios ca seara acesta/ uşor amăruie şi amintindu-ţi/ că noaptea va să-ţi pună pe faţă un sarcofag de barbare ghicitori./....Seara se înavuţeşte mai mult/ şi scânteie, făpturi din alte lumi ,/ pe mahrama întunericului ţese un om/ cărându-şi bătrânele-i oase/ în prăpăstii de omăt.”

Va trebui să mă opresc, stimulat de prăpastia de omăt de afară, tentaţia priveliştilor minuţios explorate m-ar face să citez toată cartea cu ghilimele mele nevrednice.

„Cineva decât vorbele mele mai drept,/ mai drept decât lancea, coboară pe trestii -/este un şir de furnici!/”... Întoarcere (pg 48)

Nu pot încheia fără un Rozariu(pg 38) în care poetul îşi mărturiseşte taina începutului:

„În timp ce mama mă năştea, singură şi înmiresmată/ de durere, cântecul tânăr al tatălui meu hălăduia/ nestingherit printre pietre colorate, atinse de/ păstrăvii argintii/”

„Vâslind pieziş”, cum frumos îl prezenta Marian Barbu, criticul de casa al Cafenelei literare, undeva, cu o mie de ani în urmă _ poetul Aurel Sibiceanu mi-a oferit în arşiţa acestor zile de iarnă, bucuria unei sărbători, clipa veşniciei în care scribul a încondeiat smerit privelişti hieratice.

„O, Doamne, vânt înghesuit e sângele meu,

într-un deşert de nisipuri viclene,

a pietrei tărie de-o pun în cuvânt

tăria se pierde ca-n ape o hoardă de mrene”

Pitesti, 15 februarie 2012, Ion Toma Ionescu

Noi când mai murim?

Ne-a acoperit zăpada, îngerii din cer au turnat asfalt proaspăt, alb, peste acoperişurile caselor, peste munţi, peste văi, peste braţele copacilor de oţel sticlos îngheţate în armătură. Ţara e nivelată ca-n palmă, toată e o autostradă, pe care nu circulă deocamdată vehicule. Nu s-a-ntărit asfaltul. Nu s-au înlocuit roţile cu caucicuri de iarnă  - cu tălpigile de sanie. 
Încă  se ceartă în parlament şefii partidelor cine să taie panglica.

Iarna asta a venit ca un dar de la Dumnezeu, sau de la Comunitatea Europeană, nu se ştie sigur, nimeni nu mai spera să bifăm programul de autostrăzi, cel mai important obiectiv de dezvoltare strategică a infrastructurii.  

(După ăia de la Institutul Naţional de Meteorologie, mai curând darul a venit de la ruşi, dar ne-am convins că nu trebuie să-i luăm în consideraţie...).  

Nu s-a putut conveni dacă meritul principal e al puterii, sau e meritul exclusiv al opoziţiei democrate şi de ciudă Boc a demisionat, iar Ponta şi Crin au intrat în grevă. Societatea civilă în frunte cu doamna Alina Mungiu-Pippidi consideră, pe bună dreptate, că e rezultatul incontestabil al protestelor comunităţii civice maturizate politic pe străzi, de reflectoarele Antenelor care i-a bombardat cu raze infraroşii. Până la urmă tot la Cotroceni, nu, e punctul nodal care i-a unit.

E sărbătoare naţională, nu se mai munceşte. Toţi stăm în casă şi ne uităm la televizor aşteptând elicopterul. Televiziunile sunt prinse în competiţia de Grand Slam a breaking news-urilor. E ca la ruletă cănd se schimbă culoarea codurilor. Când galben, când portocaliu, câştigă cine anunţă primul culoarea roşie.

Dar de ce întârzie atât elicopterul? Ce noroc am avut cu programul de reabilitare a blocurilor! Prevăzătoare, doamna Udrea(de ce-or fi remaniat-o?), le-a cerut constructorilor să pună un geam termopan direct în acoperiş, să putem admira cum funcţionează scutul antiatomic de la Deveselu. Acum pe geamul ăla urmărim cu toţi cănd vine elicopterul.

Nu–nţeleg ce face primul ministru, e tânăr, îl credeam mai energic de ce întârzie? S-a dus şi ăsta la Cotroceni să se pupuie cu Băsescu? El nu ştie că s-a terminat şampania!? 
Noi, când mai murim!?...

Reclamă pe faţă Cofetăriei Cafina

Nestatornică şi uşoară ca iubirea de-o seară, prinţesa de ciocolată Cafina – i-a şoptit, dumnealui prinţului sosit călare pe armăsarul lui alb din altă zare, de zahar şi scorţişoare, că-n împărăţia ei fermecată, Trufele, Eclerurile şi Savarinele, Tartele cu fructe, Crantzul si Tiramisul, tortul Senzaţie şi Profiterolul ca visul, Fântâna cu frişcă, cozonacii cu nucă, tot ce se mişcă şi înseamnă fineţea gustului, plăcerea adevărată – n-are egal şi e fără sfârşit.

Şi prinţul, îndrăgostit, n-a mai vrut să se urce pe cal şi să se ducă în altă parte, a rămas în povestea ei, la fel ca în carte.

 P.S.
Dragilor e obligatoriu să creaţi un tort nou sau o prăjitură, "Fântâna cu frişcă".
Să vă meargă bine în noua locatie!!!

Telefon	316204070 Serviciu 729717717 Serviciu
Adresă	str. Jiului, nr. 143, sector 1 013216 Bukarest, Romania
E-mail	cofetaria_cafina@yahoo.com

---