Am lipsit câteva zile pe blog. Dialog cu Pasarea cetii.

Nu s-a făcut gaură-n cerul! Nu s-au dumirit astrele că şi-au pierdut bănicerul ce număra – însemnând dezastrele.

Ţurţuri din streşini n-au mai căzut, blogeri n-au înţepenit pe costişă, Pasărea ceţii a dansat mut cu mira tronând pe canalul de nişă.

Miram-aş, suferind de-ar fi fost, măcar unul dintre cetitorii! Aceluia, mai că ia-si da adăpost în rezervaţia mea de... glorii.

M-am întors pe blog.

Cercetez astrologul

şi mă luminez instant 
şi sinistru,

ca atomul Bim Bang.

Omul e tot ministru!

Si Ponta, tot premier,

palmier.

„USl-u-i de fier!”

Zice Pasarea ceţii

cu trilu-i de graur.

Aplauze îndelungi

pentru Mariana Bitang,

Belu şi fetele lor din tazaur!

Dinastia Mang

Ming este numele unei dinastii chineze instalată prin 1368 care a concentrat puterea autocraţiei feudale în imperiul chinez, sacrificând la propriu pe toţi demnitarii cu minţi luminate şi pe hoţi, înăbuşind orice încercare de revoltă a opoziţiei. Tortura prin jupuire era instrumentul prin care călăii, aplicau  în mentalul colectiv ordinele şi regulile împăratului. Prizonierii, dar şi hoţii în aceeaşi măsură, erau agăţaţi cu capul în jos precum într-o măcelărie animalele sacrificate şi pielea le era smulsă de la glezne în jos până ce se scurgeau, tot mai firave urletele durerii din trupurile vii.

De mirare pentru mine tratamentul egal aplicat disidenţilor şi hoţilor. Probabil că meseria de hoţ, veche ca şi preacurvia,  dăinuiau în firea omului, nu se lăsau stăpânite, putând fi un potenţial pericol pentru vistieria şi orgoliul împăratului. (Pentru  preacurvie, fără legătură cu contextul, de-a lungul civilizaţiilor s-au inventat pietrele aruncate de la distanţă, să nu rişti nu-i aşa, atingerea trupurilor acelora diavoleşti, de înflăcărarea propriilor gânduri.

Dar nu despre Ming va fi vorba în continuare, ci despre Mang.

Nu vreau de loc să forţez nota şi consideraţiile de până acum sunt doar magma latentă din spatele literelor, o forţă originară, un potenţial miraculos, autocuantificat prin reducere teozofică, vă rog să nu deschideţi Dex-ul, nu e nevoie, ascultaţi doar sunetul Ming- Mang, ca un balans, Ming- Mang, ca o limbă de clopot în dans.

Azi, împăratul e gol! Şi e o altă natură, ura nu dă în clocot şi iubirea de ţară n-are măsură.

Noi nu mai avem ţară, nici graniţă! O cărară în baniţă, afară.(…) Suntem diferiţi la culturi, ei cultivau pământul, noi cultivăm cuvântul cu înjurături. Ne-am împărţit sentimentele după voturi şi găleţi cu pişcoturi. Comform înţelegerii lor – puterea la Palatul Victoria, opozitia la televizor şi gloria la nea Mitică la Ligă, el împarte sarmale cu mămăligă. Cine are carte are parte!… ZBANG!

Şi uite că am ajuns şi la Mang, plagiant sinistru, nominalizat în neant de Ponta, pontat pe ştat de ministru de senzaţie, la educaţie. El vrea reformă şi are un pont în platformă, să elimine prin ordin de front jupuirea de piele, tortura prin examen, BAcool şi toate cele.

Amen!

S-a făcut seară. În Palatul Victoriei luminările se sting. Pe Bulevardul Magheru sosesc elevele de la Jean Monnet(scuze!) să mulţumească USleului.

Platini, nici nu ştii cât de mic copil poţi fi...

Două lumi, nicidecum paralele. De o parte – entuziasmul şi bucuria dezlănţuită a constelaţiei fotbal, cu civilzaţia spaniolă, robustă, luminoasă, caldă, coborâtă din cer pe toboganul de la Otopeni, luat cu asalt de culorile alb-roşii, ritmurile flamenco, băştile başcilor şi glasurilor multiplicate a miilor de Placido Domingo.

De cealaltă – încrâncenarea măruntă, autohtonă, cu troglodiţi precum Bornescu sau Cadu, împrăştiind în jurul lor ură şi violenţă şi cu un individ anxios cu sufletul îmbrăcat în negru, incapabil să-şi depăşească condiţia de cioclu, îngheţat de spaima că i se poate lua fluierul fermecat.

Lecţia practică ni se dă gratuit. Înţelegem ceva din ea? Puţin probabil. Câte lecţii am primit degeaba în istorie!

Mâine Platini va părăsi Bucureştiul la bordul avionului prinţului Felipe. El o fi văzut meciul de la Cluj? Sau preşedintele Sandu, prevăzător, a dat ordin să se scoată din salonul recepţiei oficiale, toate plasmele înfestate cu microfoanele ălora de la DNA.

Am aflat pe surse că nea Mitică s-a prezentat în timpul recepţiei la mare înălţime. Personal a pregătit sarmalele pentru boss la bucătărie şi-a dat cep butoiului cu ţuică, adus de Mititelu ca să stingă conflictul cu federaţia.

Se-aude în târg că preşedintele Ligii a aranjat ca mâine, indiferent cine câştigă finala, o selecţionată alcatuită din jucători de la Atletico de Bilbao şi Atletico de Madrid va juca un meci cu Universitatea Craiova şi-n caz de victorie, oltenii vor fi înscrişi la anul direct în Primera Division.

Şi-n timp ce spectatorii spanioli, în televizorul meu, pregătesc gradual fiesta, apare în ecranul  lăţit, observatorul meciului de la Cluj, Nedelescu, acela cu banerul smuls copilului în urmă cu două săptâni, cu figura senină şi nevinovată, să ne dea explicaţii.

“Nu s-a-ntâmplat nimic aseară la Cluj! Tudor a oprit meciul, dar nu s-a-ntâmplat nimic! Totul e sub control!

Noi dăm titlul tot la comisii, nu l-a voia întâmplării pe terenul de joc!”.

Breaking news. Lei paralei

Paris.

Din punctul 0 al Parisului şi al istoriei lumii moderne, azi noapte francezii şi-au revărsat entuziasmul pe străzi. Au ales stânga şi pe Francois Holand, dorind să termine cu austeritatea. Mulţimile sunt în fierbere. Revoluţia a învins!... Susţin câştigătorii, în timp ce învinşii acoperiţi de cenuşa vulcanului stins, Sarkozy şi-au amintit că la fel ca la Waterloo, grosul armatei franceze a mărşăluit într-o direcţie greşită.

           

Moscova.

        Vladimir Putin, într-o maşină blindată escortat de motociclişti, ocoleşte Kremlinul şi intră în Piaţa Roşie. Moscova nelocuită parcă, a împietrit.

La palat, uşi uriaşe, imperiale, se deschid în faţa celui singur pe coridoarele drepte pe care s-a intins covorul roşu, cât zidul chinezesc de lung. Soldaţi înarmaţi de pază, dau onorul la trecerea comandantului. Ultima uşă masivă se deschide larg şi în culuarul viu se aliniază riguros pe laturi, oficialităţile şi invitaţii ca nişte piese de şah. Fiecare în pătrăţica lui. Aplaudă cu respect şi discernământ mersul legănat, sigur şi sportiv, spre al treilea mandat, al viitorului ţar.

      Dimitrii Medvedeev fostul preşedinte îi transmite însemnele puterii, Crucea Sfântului Gheorghe şi Vulturul cu două capete.

     Ceremonia e unică. Democraţia gestionată şi preşedintele încoronat. Pe fundal, râuri învolburate de sânge urcă în cerul albastru. Operatorul de sus, prinde în cadru turlele de aur ale bisericilor moscovite strălucind ca nişte constelaţii pe care domină crucea şi drapelul rosu- albastru- alb.

        “Cu mâna pe constituţie, în numele poporului rus, jur să fiu Putin!”

     Undeva în asistenţă pentru o secundă apare chipul lui Gorbaciov, şters. Se cântă imnul. Ceremonia se încheie fix după 40 de minute. Salvele celor 30 de tunuri susţin ecoul.

 In curtea Kremlinului aşteaptă spectatori bine număraţi. Faţa preşedintelui dintr-o dată se umanizează. Fixează cu privirea senină femeia brunetă cu ochelari negri şi profil acvilin, o ia în braţe şi o sărută pe obrazul de tablă.

     Se întoarce spre cameră. Ochii lui mici şi ageri măsoară orizontul cu nemărginit orgoliu, atingând deja cu privirea noua glorie a Rusiei.

         Zdrazvuite tavarişci! Zmirna!

Pleacă tot singur de la a treia încoronare, cu pas hotărât şi gândul preocupat de grijile planetei.

Bucureşti.

La parlament se votează Gubernia Ponta, cu miniştrii lui “iminenţi”de trei lei (PSD,PNL şi PC). Mă uit la ei. Doamne cât sunt de paralei!

Disertatie la Bursa ingerilor. Ion Toma Ionescu

Dizertatie la Bursa. Denisa Popescu

Denisa Popescu. Dizertatie la Bursa

Clic pe linck

Lansarea Bursei

Dedati-va risipei!

                Nu mai sunt locuri in Guvern. La Biblioteca Judeteana ar mai fi cateva. Daca doriti sa va umpleti timpul cu poezie, dedati-va risipei, jucand la Bursa ingerilor. Vineri la ora 17.
Mergeti pe mana Denisei!

Ion Toma Ionescu.

http://pasareacetii.blogspot.com/2012/04/lansare-de-carte.html

...........Pasărea ceţii: Lansare de carte la Pitesti

pasareacetii.blogspot.com

Linul şi libelula

O minunată povestire pentru copii, lecturată întâmplător în paginile Spaţiilor culturale de la Râmnicul Sărat(nr 21 martie-aprilie), Libélula şi linul a scriitoarei Doina Cernica, mi-a recreat un spaţiu de încântare pe care îl pierdusem de mult.

Mă şi vedeam copil pe malul râului Argeş, în umbra unui tufiş de arin, ascultând clipocitul neîntrerupt al apei şi urmărind cu încântare dansul vreunei libelule, urzindu-şi straiele în razele soarelui şi oglindindu-se mândră în luciul ochiului de apă din spatele buturugii, îngropate pe jumătate în nisip. Doar că imaginea se despletea o dată cu valurile şi luneca în jos pe albia râului  şi libélula se avânta în zbor, să-i rămână chipul  întreg desenat în luciul apei.

Nu ştiam atunci că dincolo, în oglindă, un lin, asemeni cu ea, se zbebnguia împingând cu aripioarele lui puternice, imitând şi trimiţând bezele prinţesei libelule.

Tulburător sfârşitul povestirii, sacrificiul libelulei ce-si destramă propriile aripi pentru a-i ţese  linului o cămaşa de prinţ, să-i acopere rănile căpătate în pădurea ierburilor-cuţit, ale căror lame tăioase îi sfâşiaseră trupul.

Sacrificiul libelulei, care pentru viaţa  de dincolo de oglindă a unui lin muribund, renunţă la aripi şi ulterior la propria viaţă, se topeşte în bucuria clipei de a dărui.

Mi-a venit în gând Ponta, mi-a venit în gând Crin, Băsescu şi ceilalţi, fără osebire de doctrină şi potenţial de vot. Mă întreb, în oglindă, ei ar putea citi până la capăt copiilor sau nepoţilor lor, povestirea Linul şi libélula, sau rândurile s-ar acoperii de veninul risipit peste tot…

Spatii culturale. O cronica noua la Bursa ingerilor

numărul 21 / martie - aprilie 2012

Magda GRIGORE Poezia şi jocul la bursă

O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propria aventura lirică.           Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă.           Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri).      Amestecul benefic de îngeri şi oameni, vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor).           Ameninţarea este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale. Ca orice fiinţă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte).           Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt// oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste cu tata).           În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi uman-participativă.           Ion Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei. Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă şi mult prea grăbită.           Ion Toma Ionescu îşi convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.