O cronică murdară. Drept la replică

O cronică murdară

                                                             Ion Toma Ionescu

          Citeşti o cronică de carte şi te întrebi dacă ea are legătură cu cartea de poezie asupra căreia s-a aplecat Măria Sa criticul? Şi, dacă da prin ce anume te convinge „chirurgul” respectiv că instrumentele lui au urmărit planul standard al unei operaţii de rutină sau, dacă a deschis cu bune intenţii organismul cărţii să vadă ce e înauntru şi a decis pe moment, la faţa locului, cu o mână sigură cursul optim al înciziei? Important după operaţie dacă pacientul  rămâne viu.

Aceste întrebări, mai sunt şi altele, îi pot fi puse oricărui ins care comite un lucru atât de complicat şi de mare curaj şi, desigur şi lui Virgil Diaconu, autorul unei operaţii pe cord deschis la Bursa îngerilor, ultima carte a mea apărută în două edituri, Paralela 45 şi Editura Transilvania. Nu revin cu explicaţii asupra dualismului om/înger al naşterii carţii mele. Luaţi-o simplu ca un dar prelungit în real, în anul 2012, anul revoltei şi dobermanilor care schimbă între ei guvernele, cum apreciaza cu sfăntă mânie prietenul meu Virgil în cronica sa.

Tehnica critică, îmi permit să cacofonizez din admiraţie pentru maestru, este relativ simplă. El decupează din realul corpului, după ce înlătură epiderma presupun(deschizând coperţile umplute de sânge) şi alege savant îndeosebi din viscere, măruntaiele: splina, pancreasul, ficatul, dar în special fragmente de intestine pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca actul său să fie marcat de o anumită îndemânare combinatorie şi de cele mai multe ori fragmentarismul aşezat savant, la sfârşit, aduce cumva cu personajul pictat după model, ca-n tablourile lui Hieronymus Bosch.

Un imaginar sărac

         

          Cronicile, sau eseurile cum agrează Virgil Diaconu să le denumească se vor explozive. O răutate rece, calculată, distrugătoare străbate prin deschizătura ecluzelor sale de te întrebi justificat, unde şi cum a acumulat în interior atâtea frustrări şi mizerie. Nu-i place nimic! Cărtărescu, bietul este zmotocit cu modernismul şi postmodernismul lui cu tot, „la firul ierbii”, în acelaşi număr 5 al Cafenelei literare, de gândeşti că Făt Frumosul, în faţa ochilor noştri uimiţi s-a luat la trântă cu zmeul. Acolo da, mai că înţeleg frustrarea! Îl înţeleg şi de ce s-a supărat aşa tare pe Manolescu, doar Istoria critică a literaturii romane s-a tipărit la Pitesti, in editura lui Călin Vlasie, putea să-l vadă şi pe Virgil cât de mare e.

Dar eu, prietenul său, Ion Toma Ionescu (Cine dracului a auzit de mine!), nu reprezentam de-a dreptul nici o ameninţare cu versurile mele dintr-unul sau două cuvinte. „Zece cuvinte scrise de autor(adică eu) ar echivala cu 10 versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri... Un adevărat poem mamut!” Când imaginaţia nu te dă afară din casă, numeri cuvintele dintr-un vers.

Dixit Virgil:”Lmbajul cărţii este predominant literar, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (adică eu) este eliberat de vise, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic(da să ştiţi, Cărtărescu nici pe mine nu mă dă pe spate.) şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare că atinge idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn lucrat.” Bine mai zici maestre! Doar că lemnul e-n altă parte şi-n general, chirurgii n-au a vedea când curge sângele.

Dar nu despre carte vreau să vorbesc, despre ea poate vorbi singură. Deci să trecem la:

Fără punctuaţie

Revolta lui Virgil capătă substanţă, i se dă cum se spune apă la moară când are revelaţia că textelor le lipseşte punctuaţia, de unde trage concluzia că sunt lipsit de imperative, nu-mi pun întrebări, sau pur şi simplu nu stăpânesc virgula. Are tot dreptul să mă critice. Recunosc. Dar versurile sunt simple, n-au decât două cuvinte. Ţara e plină de poliţişti care te amendează pentru semnele de circulaţie! M-am gândit, măcar în poezie mea cititorul să se plimbe cum vrea el. Se pare c-am greşit dacă te-ai rătăcit, maestre!

Îngeri de pământ, îngeri ţapinari şi îngeri gardieni

          Problema îngerilor mi-a dat şi mie multă bătaie de cap, aşa că pot înţelege perplexitatea criticului, când în cartea mea „îngerii se bat cu perne”, „toarnă asfalt”, „schiază”, „fac surf” sau, după caz, când vine potopul devin „ţapinari” şi cară în plutele lor lemn pentru cruci, în cer. Singurul loc unde a rămas o limbă de pământ neacoperită de apă, ca să poată fi îngropată răutatea din oameni. Un platou pe un vârf de munte.

Suntem în anul 2012. Ne putem gândi la potop. Vine Apocalipsa, nu?...

          Despre îngerii gardieni? Cu siguranţă ei există şi printre fiinţele serafice. Degeaba Virgil vede gardieni doar în piaţa Universităţii şi nu e în stare să vadă şi dimensiunea socială a versurilor mele. Furia lui oarbă, trebuie să împroşte cu ură în faţă, direct, să-i înjure pe toţi, pe gardieni, pe poeţi, pe securişti.

Vă fac o mărturisire cu strângere de inimă. N-am mai simţit o stare într-atât de deprimată ca ieri, când puneam în plicuri revista Cafeneaua literară să o trimit în ţară şi am dat întâmplător de cronică, decât în urmă cu trei ani la CNSAS, când mi-am citit dosarul de la securitate, cu paginile scrise de informatori. Mici îngeri şi nevinovaţi! La Virgil, printre rânduri parcă văd lucind stelele.

În afara lumii dar nu şi a criticii de azi

„În cea mai mare parte a lor , versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urchi democratura sau nomenclatura de azi?”

Da maestre! Sunt nemulţumit nu de cronică ta, ea poate să cuprindă în sine multe adevăruri. Nu sunt un poet genial şi, ce-i cu asta! Ceeace mă frămăntă e că nu înţeleg de unde poate înflorii într-un om inteligent şi sensibil pe care l-am respectat, l-am ajutat după puterile mele, i-am citit cu plăcere poezia, aşa cum e încărcată de vrabii şi repetiţii şi n-am atentat la Lolite...

Îmi interzici dreptul de a mă exprima cum simt eu? Mi s-a mai interzis o dată de organe şi, încă mai scriu.

*

N-am avut niciodată ocazia să dau vre-un drept la replică. Mint. L-am dat o dată cum ştiu eu, prin Dosarul „Albaştrii”.

Această înşiruire de gânduri, ghidate în limitele impuse de textul cronicii „O poetică eşuată” semnată de Virgil Diaconu, poate fi un drept la replică. Îl înaintez către redacţia Cafenelei literare al cărui Director e Virgil Diaconu, Redactor-şef Virgil Diaconu şi Redactori: Virgil Diaconu, Virgil Diaconu, Virgil Diaconu. Ceilalţi l-au părăsit de mult. (Singurul rămas eram eu, sa-l ajut la expedierea revistelor).

Un al doilea exemplar, îl înaintez către redactia Revistei Argeş, nu înainte să-l public la mine pe blog ca să existe motivul eventualei nepublicări în revistă. Se ştie că norma de a nu se publica materiale apărute pe bloguri, e o lege scrisă.

Gând

Fericirea e

ca un animal de pradă

care pândeşte

dar nu te-atinge

ca să nu-i simţi

ghearele

Madinga si Mungiu. Ce scoatem în lume

Ce scoatem în lume!? In alb si negru.

După dealuri. Subiectul acela cu preotul de la Tanacu a venit de după dealuri, dintr-o văgăună a sufletului. În numele credinţei conform bunului obicei al pământului, contemplăm, lăsându-ne înfrânţi de limitele omeneşti. Mungiu a venit cu truda şi încăpăţânarea de a înţelege esenţa tragică a condiţiei umane. După „Patru, trei, doi” nu putea să facă altfel.

Nu am văzut După dealuri, nu am citit nici cartea  care a stat la baza scenariului, dar parcurgând ecourile din presa străină, faptul că filmul la prezentare a fost şi hulit(părând pe anumite porţiuni cu lungimi), şi aplaudat, şi inconfortabil, mi-a dat siguranţa că echipa de români de sub comanda celui mai matur dintre tinerii mari regizori europeni, român şi el, putem spune, a făcut şi de data asta o trebă bună. Aparatul de filmat a concentrat în cadrele îndelung studiate, dincolo de imagini, tot ce putea pătrunde în întuneric cu lumină scormonitoare.

Dar să revin la lungimi. Ce îţi oferă viaţa – egal cu sine, în afară de ea însăşi – potrivit la măsură ca să nu pară prea dureros!? Prea nedrept, prea cenuşiu ca să nu fie negru – când e adevărată!?. Rochia albă de mireasă, o porţi o zi şi poate nici atunci în deplină strălucire.

          La Canes, Mungiu a dansat cu două mirese. Cristina Flutur si Cosmina Stratan

Madinga. La Baku azerii au cai de rasă şi mult petrol. (E drept nu ţâşnind pe străzile străvechii metropole). Anul ăsta şi-au permis şi Eurovision.

Să-i scoţi din case şi din tradiţiile lor nemişcate de secole pe azeri cu Costi Ioniţă în birja lui vopsită strident(măcar de-ar fi fost o sanie cu zurgălăi şi căluţi de-ai noştrii!), în care Madinga slobozeşte într-o păsărească străină un ritm de manele, mi se pare o impietate de-a dreptul. Oricât au dezbrăcat-o pe focoasa Madinga pe scenă şi cât s-a-ncins alaiul (era frumoasă nu zic nu!), la miezul nopţii când a fost să fie baiul, azerii n-au vrut să fure mireasa

          La Baku, azerii n-au furat mireasa!

          Ce scoatem în lume!?

Mitul fericirii

Preluare Centrul Cultural Pitesti

E greu sa te desprinzi de Lolite si de stolul de vrăbii

                  

                            Moto: Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.

Virgil Diaconu

Trebuie să-i mulţumesc bunului meu prieten Virgil Diaconu pentru că mi-a făcut onoarea unei cronici aplicate şi pertinente în paginile revistei sale Cafeneaua literară. Acelaşi product, rezultat ca urmare a bunăvoinţei dumisale, a avut amabilitatea să-l pună în operă şi la Biblioteca Judeţeană cu ocazia lansării cărţii mele de poezie Bursa îngerilor, în ropotele de aplauze ale asistenţei şi sub privirea tâmpă a unei june, viitoare Lolită ce se lăsase prinsă de vraja glasului cald şi întorsătura delicată a frazei maestrului.

Limbajul analitic la obiect şi unele citate din cronică denotă întradevăr faptul că lectura cărţii a fost dusă cu stoicism până la capăt (mă simt copleşit!), însă din păcate lipsa punctuaţiei din poeziile mele(vina mi-o asum.), l-a ţinut pe drum, cred, într-o continuă alergare. I s-a luat respiraţia şi concentrat să caute  semafoarele,  n-a mai văzut peisajul. Pierdut în trafic s-a enervat profesionist ca un şofer de tir şi-a început să înjure otova: poliţiştii de la circulaţie, pe securişti, pe jandarmi şi poeţii trişti fără punctuaţie, de jure. 
       Maestre, ne ştim de 40 de ani, puteai s-o laşi dracului de Bursă deoparte, nu mă supăram! Criza asta a grecilor ne-a agitat pe toţi.

(Dar dacă în mărinimia lui ,gândesc, a vrut să producă în jurul cărţii un mic scandal şi nu ştiu eu să apreciez bunele intenţii? Sau dacă a vrut să-i facă vânzare editorului Călin Vlasie, poate că e pe mână cu el!...)

Eu îl înţeleg pe Virgil, bunul meu prieten. Trudeşte singur la o revistă (de ce-o fi singur?), de ani buni îşi elaborează Poetica singurul tom de estetică a poeticii (sale), cred, a rămas singurul luptător cu stihiile post moderniste, singurul poet social, singurul critic adevărat (dă cu Cărtărescu de pământ şi în numărul ăsta al Cafenelei, nu contează că acelaşi articol l-a mai trimis la cinci reviste). Singur împotriva tuturor.

Îmi pare rău maestre, îmi vine greu s-o spun, dar din înălţimea turnului unde bat doar cetele tale de vrăbii iartă-mă, n-ai înţeles nimic. Am să pun aici semnele de punctuaţie într-un tablou, ia-le, aşează-le unde trebuie şi citeşte cartea din nou. 

Sau mai bine nu! Hai să citim împreună din versurile tale că acelea (aici ne potrivim), ne plac la amândoi.

„Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…”

Da să şti maestre, stai liniştit, n-am băut eu apa din cană!... Un artificiu desigur neconvingator.
În continuare cronica:

Scris de VIRGIL DIACONU

O poetică eşuată Citeşti o carte „de versuri” şi te întrebi dacă ea este în acelaşi timp şi o carte de poezie… Şi, dacă da, prin ce anume te convinge autorul de acest fapt? Cum şi-a compus el textele care te-au determinat pe tine să recunoşti că producţiile lui sunt poezie? Aceste întrebări îi pot fi puse oricărui poet şi, desigur, şi lui Ion Toma Ionescu, autorul cărţii Bursa îngerilor, apărută la Editura Paralela 45, în 2012, anul Revoltei care a schimbat vechiul Guvern PDL cu noul Guvern PDL, deci cu dobermanul de la SIE. Anul când dobermanul a fost dat jos la rândul său din fotoliu de către opoziţie. Tehnica poetică a lui Ion Toma Ionescu este relativ simplă: el decupează din real, îndeosebi din natură şi existenţă, aspecte, scene, fragmente, clipe, pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca textul său să fie marcat uneori de o anumită îndemânare combinatorie şi, de cele mai multe ori, de fragmentarism. Autorul pare că se inspiră din tehnica lui Hieronymus Bosch, care îşi compune tabloul din mai multe tablouri/secvenţe. Textele sale amintesc deopotrivă de tehnica filmului, care pune cap la cap scene distincte. Iată în acest sens Natură moartă: tuşe albastre cu iz vineţiu adumbrind pânza în lumina ştearsă iedera arămie mângâie zidul lung ca un lujer cuţitul scrijeleşte scoarţa copacului linişti răpuse zvon de culori năvălind ca un stol de sturzi pe şevalet inima (de stârv) a artistului pulsează surd Un imaginar sărac Tablourile sau colajele pe care le compune Ionescu sunt, prin viziunea lor, cuminţi, fără explozii imagistice. Un eu calm, neutru, uneori absent din lucrare, o fiinţă discretă şi mai ales devitalizată ne însoţeşte peste tot. Paşii iubitei sunt „furişaţi”, sunt „ca o adiere de pleoape” (p. 9), cuvintele-s „de mătase”, oamenii sunt smeriţi („oameni smeriţi”, p. 14), „tinereţea îngână lumină lină”, oamenii au „feţe pustii”, privirile sunt în gol, „vieţile s-au scurs”, durerile sunt ascunse sau înfrânte. Alături de această lume fără nerv, viziunea nu sare nici ea din pagină şi nu răstoarnă steaua, iar personajul compunerilor care joacă la bursa îngerilor este (nimerit spus!) „cu strigătul în lanţ”. Un imaginar sărac îl determină pe autorul Bursei… să folosească versul scurt, vers care numără în medie două cuvinte. Ionescu ne oferă şi texte ale căror versuri au un singur cuvânt, iar dacă ar face o regulă din ele, zece cuvinte scrise de autor ar echivala cu zece versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri… Un adevărat poem mamut! Oricum, cu versuri compuse din două cuvinte, autorul reuşeşte să „acopere” mai repede paginile cărţii. Când imaginaţia nu te dă afară din casă, găseşti soluţii. Ce muzică interioară mai pot avea versurile în două cuvinte, este uşor de bănuit. Limbajul cărţii este predominant literal, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (eul poetic) este eliberat de visuri, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare să atingă idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn nelucrat”. Nu de dureri surde este vorba în aceste texte, ci de lipsa durerilor, a tensiunii afective, ideatice sau existenţiale.   Fără punctuaţie… Nu înţeleg motivaţia pentru care autorul, spirit de factură clasică şi aflat pe calea unei modernizări care îl strânge pe la încheieturi, exclude din textele sale punctuaţia. Ionescu nu are nevoie de punct sau de virgulă, de semnul mirării ori de cel al întrebării. Să înţeleg că el nu are imperative? Sau că nu are – în textele sale – întrebări? Dar Ionescu vrea să fie hipermodern şi renunţă la semnele de orientare în limbaj. Nu cred că poetul trebuie să atragă atenţia, să ne uimească tocmai prin lipsa punctuaţiei. Prin lipsa punctuaţiei el se face mai degrabă neînţeles şi îşi alungă potenţialii cititori. Noroc că autorul Bursei… a păstrat totuşi două din vechile şi prăfuitele convenţii ale scriiturii europene, şi anume scrisul de sus în jos şi de la stânga la dreapta… Îngeri de pământ. Îngeri ţapinari şi îngeri gardieni O problemă pe care o pune placheta Bursa îngerilor este aceea a îngerilor… Este, în aceste texte, îngerul o fiinţă de-a dreapta Domnului, este el fiinţa nevăzută care ne însoţeşte şi apără, „dublul” nostru ceresc (Pleşu), postura metafizică a eului nostru? Este acesta un mijlocitor între noi şi Domnul? Îngerul Bursei… nu are nimic metafizic. Îngerul lui Ionescu apare în cele mai real-realistice contexte: îngerii lui pot fi ţapinari („îngerii ţapinari”, p. 32), pot fi asfaltatori, pentru că „îngerii toarnă asfalt” (p. 45), schiori („îngerii pe schiuri”, p. 53), ei „se bat cu perne” (p. 54), se adună într-un „norod de îngeri” (p. 17) şi, în fine, surfesc…, pentru că autorul ne vorbeşte în două rânduri despre „un lanţ de îngeri surfând” (p. 61 şi 66). Sintagma „îngeri surfând”, pe care fireşte că nu o poţi citi decât în cartea lui I.T. Ionescu, nu cred că există în limba română. Iar dacă în postura de poet pe care o încearcă autorul are „tot dreptul” să născocească „îngerii surfând”, mă întreb cât de semnificativă poetic şi cât de izbutită fonic este această secvenţă lexicală în gerunziul prin care ni se transmite.   Nu voi omite, fireşte, nici îngerul care în textele lui Ionescu apare cu funcţia de gardian – „îngeri tăcuţi gardienii” (p. 65) –, ca dovadă că postura metafizică a îngerului cu care ne-a obişnuit Cartea Sfântă, angheologia, textele sacre sau cele patristice a fost cu totul depăşită şi că revoluţionarii din Piaţa Universităţii nu au de ce să se teamă: gardienii care îi snopesc cu bastoanele de cauciuc după ce au plecat camerele de luat vederi sunt nişte îngeri. Într-adevăr, nişte îngeri! De ce titlul Bursa îngerilor şi nu altul? Dacă îngerii lui Ion ar fi avut o aură metafizică, atunci titlul Bursa îngerilor ar fi avut o semnificaţie, înţelegând că fiinţele serafice au ajuns să fie jucate la bursa oamenilor muritori... Dar cu îngerii de pământ, antiteza e spulberată şi golită de poezie. Titlul plachetei rămâne astfel doar un titlu care sună bine şi fără acoperire în carte. În afara lumii şi a poeziei de azi În cea mai mare parte a lor, versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care autorul trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urechi democratura sau nomenclatura de azi? Nici vorbă! S-ar putea ca în percepţia şi înţelegerea sa totul să fie perfect, de vreme ce nu are nicio reacţie. Nimic din sufletul şi tensiunea zilei, din aşa-zisă „viaţă de azi” ori din spiritul acestor vremuri nu răzbate în discursul său. Dar trebuie să recunoaştem că autorul modern/postmodern nu are obligaţia să dea corp poetic unor teme anume şi nicidecum să redea fidel, mimetic realitatea! În acelaşi timp, este adevărat că după tematica pe care textele autorului o propun şi dezvoltă, acesta este evaluat. Pentru că una este să scrii despre natură, să „pastelezi” la nesfârşit textul, şi alta este să îţi pui problema fiinţei tale destinale sau să ai nerv social, să spunem. Fac această remarcă în contextul în care Ionescu, altădată albastrul care a dat de furcă Securităţii cu proiectele, credinţele şi visurile lui, dovedeşte acum că a uitat totul şi că fiinţa de atunci a fost redusă la tăcere. Credinţele, visurile şi tulburările lui nu se mai văd. Realitatea pe care o pune în vers Ionescu este… desprinsă de realitate, mai bine spus de spiritul realităţii. El scrie atât în afara lumii de azi, a spiritului ei, cât şi a poeziei împlinite de azi. El scrie într-o altă epocă istorică şi poetică – undeva pe la 1800. Oricum, el nici nu s-a contaminat de spiritul poeziei moderne, nici nu l-a contaminat pe acesta cu nimic, de vreme ce poezia modernă nu are nimic de câştigat din textele pe care autorul de azi le semnează. Ne referim, desigur, la versurile din prima secţiune a cărţii, pentru că cele din cea de a doua secţiune, postmodern intitulată Lumea văzută de Ion. Împărăţia PA, este, prin cele zece texte ale ei, proză curată. Mai precis, acest al doilea ciclu se constituie din mici povestiri cu tâlc, salvate în general de pe blogul său. Toate aceste proze sunt rupte „în versuri” pentru a sugera că proza pe care autorul o scrie nu este proză, ci poezie. Un artificiu desigur neconvingător.