Când se-mbată Angelescu

Personaje:

Vecina. Vecinul Eugen. Domnul Angelescu. Florian. Asistenta Nuţii şi eu cel care vă povestesc.

         

         

          Multe se întâmplă într-o scară de bloc. Felurite poveşti cu largă deschidere în vremile astea schimbate.(Curgerea timpului făţuieşte pietrele, d-apoi oamenii!...) Rufele nu se mai spală şi, nici rănile nu se mai vindecă în familie ca pe vremea înpuşcatului – de frică, să nu te faci de râs la servici în adunările colectivelor de oameni ai muncii unde să ţi se ia carnetul de partid, sau în adunările de bloc cu sectoristul chemat să-ţi ridice buletinul pentru tulburarea liniştii publice şi să-ţi întocmească formele pentru schimbul de domiciliu, într-un loc liniştit, cu zăbrele.

          Individul, se mişcă azi cum vrea muşchiul lui. Are un summum de drepturi şi libertăţi pe care nici Dumnezeu nu le poate lua decât o singură dată, când alege el şi nici atunci in integrum, căci dreptul la vot rămâne o vreme şi după moarte în beneficiul primarului.

          Acum e momentul, după acest scurt expozeu, să intre în scenă vecinul Eugen. Personajul a lucrat la Industria porcilor şi a ieşit la pensie imediat după Marea Revoluţie a Ignatului, când animalele s-au vorbit că ar fi momentul să se răzvrătească şi ele şi să evadeze din combinat( mimetismul bată-l norocul!). Depăşind mental propria condiţie au sărit peste gard, leopard după leopard.

          Scăpaţi de cuţitul măcelarilor sau oferit chirurgical plasticienilor, să le ajusteze trăsăturile în Marea Transformare, cu intenţia vădită de a-şi schimba nu doar înfăţişarea  ci şi anvergura politică. Moda cu schimbarea de sex a apărut mai târziu.

          Curând, Eugen a putut să constatate că a optat greşit îngroşând, în putere, rândurile pensionarilor şi, a început să-şi înnece în plăcere, cu băutura, propria durere. Un supliciu – cultura omului viu! Zilnic la cârciumă ca la serviciu! Îl înţeleg când scriu.

          Vecina, nevasta frustratului, mult mai adaptată a rămas să presteze în piaţă statului. Oarecum fiecare cu viaţa lui. O chema Nina... sau Lumi. Ni s-a stins luminiţa numelui. Pe scară toţi o strigam doar vecina. La început, cât putea de ferit, vecina îşi culegea soţul de la birtul ştiut şi-l aducea acasă. Îl căra pe scări până sus la nouă, când nu mergea liftul. Bine că nu era grasă! El, ca Isus pe crucea lui se lăsa dus. De la o vreme şi femeia, cât să mai îndure, l-a lăsat în plata domnului Angelescu, filozoful, un alt vecin de la zece, care în loc de mâncare bea vin.

          – Femeia măi Eugene, vecine, ia aminte la învăţătură trebuie bătută bine de trei ori pe zi, ascultă la mine! Treaba e matematică. Dimineaţă prânz şi seară îi dai peste gură. Altfel o ia pe arătură.

          – Bine dar n-am motiv!

          – Măi vecine fi mai creativ. Ca să nu-şi facă învăţătorul de ruşine a aplicat postulatul vecinul Eugen. Prima dată a găsit o farfuri murdară şi a trântit-o în calorifer. Altădată o cană mişcată şi, a testat-o dacă e de fier. Şi tot aşa a spart curând toate vasele, încercându-i femeii concomitent oasele.

          Într-o seară a făcut-o lată rău! A găsit în şifonier o cutie cu farfurii şi pahare. Ghinion, le ascunsese vecina de nătărău. S-a aprins Eugen de bucurie într-un danţ gen Zorba şi, în tandem cu sinele în reverie se credea campion la talere aruncate din şanţ. Dualitate sau beţie?... Biata vecină avu parte de tot binele din lume din mâinile lui şi căzu în leşin. Văzând-o nemişcată, dintr-o dată Eugen s-a speriat şi s-a tăiat din vin. A retezat nebunul furtunul de la maşina de spălat şi ţintit pe ea, a dirijat jetul de apa din chiuvetă, să bea.

          Aşa i-am găsit când am spart uşa. El legănându-si în braţe păpuşa.

          Lucrulile s-au mai calmat când pe rând au intervenit vecinii. Florian a adus într-un ibric ceai de sunătoare. În grămada de cioburi scăpase ca prin minune un borcan de opt sute aşa că n-a mai fost nevoie să coboare după cană la etajul cinci. A pus ceaiul în borcan şi i l-a dat, cu sorbituri mici. Apoi au chemat-o de la parter pe asistenta Nuţii de la noi din bloc. Cineva a strâns cu o mătură grămada de cioburi şi i-a făcut loc.

          Cu 25 de ani în sala de operaţie, asistenta Nuţi şi-a suflecat mânecile meticulos şi cu graţie, a tras-o de degetul mic, a mai ciupit-o un pic şi în alte locuri, după ştiinţa ei incontestabilă şi a înviat-o definitiv. Nu mai era o păpuşă gonflabilă.

          Taman urca domnul Angelescu. Când nu merge liftul, te-apucă şi plânsul, etaj cu etaj sprijinea zidul, fierbea şi lichidul întrânsul... Când e beat Domnul Angelescu, filozoful de la zece e mai agresiv în limbaj

          – Cerul mamii lor de guvernanţi că n-au pus zecele la parter!

          A intrat, a dat din mână a lehamite şi şi-a continuat drumul în cer.

Prizonier. Poem dramatic cu şifonier.

              Stau întins în iarbă şi pândesc fluturele. El desenează liber poeme în nisipul albastru. O dâră albă cu intorsaturi de frazare îşi potriveşte ritmul după bătaia aripilor.

          – Ionescule, bietul de tine în dimineaţa asta pare că nu te-ai spălat pe faţă de vise!

          – Mai lasă-l dracului de blog şi treci la cărat mobilă!

          – Ai dormit cu ferestrele deschise şi te-au năpădit fluturii! Voci aspre din toate părţile.

          – Da mamă, dar nu vreau să-i pierd. Stii ce spun cărţile că trăiesc o singură zi. 
           Îl iau pe Alexandru să-i prindem vii!

Otevistul Păcală în sacul lui

           I se urâse şi lui Păcală! După ce legase la gură sacii umpluţi cu prostia consătenilor săi otevişti şi îi scufundase în Dunăre la cererea lor expresă, în loc adânc, măsurat cu prăjina(nu mă indoiesc că ştiţi povestea!).

          N-a fost de loc uşor, milos cum e, să îmbrace după aceea anteriul popii. Lacom, popa se aruncase în valuri printre cei dintâi, să ia grosul din ce lăsase Păcală „să  mai ia şi altul(!)”

          Şi a trebuit să meargă apoi bietul Păcală din casă în casă, să mulţumeasca vădanele. Toate aruncânduşi hanţele de doliu şi înghesuindu-l ruşinate pe blana de vacă să încerce pantoful Elodiei. (Ţineţi minte, după ce Păcală vânduse unui creştin cu nevastă mai slobodă, nu pielea ursului din pădure ci pielea junincii sale de prăsilă, toată suflarea satului şi-a tăiat vacile fără milă să le vândă şi ei pieile la târg. Dar numai una e piele vorbitoare!... Acu, ce să mai facă, să le-arunce? Le-au pus pe jos în loc de covoare să le fie moale la picioare.

          Aşadar, plictisit Păcală şi cam rupt de şale, l-a-ncercat necuratul de cele sfinte, s-a gândit să părăsească satul dumisale în zori şi să devină ori magnat, ori preşedinte.

          Şi-a-ncălecat pe un cal de mare şi-a plecat la Olchim să cumpere covrigi cu sare. 

          Taman ieşise Ponta pe Dealul Negru de supărare să scoată ţara la mezat cu antetul de la guvern şi aprobare în parlament. Disperat că-s vremuri proaste şi nu scoţi bugetul cu copy paste şi şah etern, evident.

          — Premierule, dacă vrei poţi! Tainul mai târziu. E suficient pentru toţi, n-are rost altă socoteală... Ţara la hoţi, că la ciocoi a fost!

          — Şi la popor Dane? Ce facem cu ăia săraci?

          — Poporul e prost coane şi îl punem în saci! Zise Păcală.

Publicat Revista Arges septembrie 2012

Vidanjorii

Arde Oltchimul!

Ce soartă!

Un plagiator şi-un vidanjor,

fac tumbe şi giumbuşlucuri la televizor.

Se hlizesc la popor

cu minciuni şi trucuri.

Îşi deşartă

zoaiele

şi-au adus tulumbe

deversând în aval,

murdărind pâraiele.

Lustragii de canal!

Carnaval

şi paradă.

Scălămbăieli

de saltimbanci,

în plină stradă

prăduind caşcaval.

Arde Oltchimul cu noi cu tot!

Popor de doi franci

şi-un zlot!...

Hai la vot!

Mulţimi vide

Drumul din spatele umbrei aşa cum e viaţa

umblă cu capul spart.

Un pian imens potriveşte sunetele,

bile de sticlă albastră

rostogolite pe trepte către plajă.

Trece un tren pe calea ferată

şi lumina mătură în noapte

ferestrele vagoanelor.

La o crosnie de traverse –

cine să le numere, le purtăm în spate –

te plezneşte pe faţă un spot luminos.

Ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva,

E un ritm terestru cu intermitenţe

ca la naşterea unei femei gravide.

Adevar, adevaruri - Colocvii Argesene

La Pitesti sub egida Centrului Cultural se desfasoara lunar un colocviu cu tematica totdeauna interesanta. Doua sunt persoanele care au avut aceasta initiativa si care merita aplauzele: Poeta Magda Grigore si Directoarea Carmen Dumitrache. Sa aplaudam deci si sa oferim flori... virtuale desigur.


Realizator film Carmen Dumitrache - Director Centrul Cultural

Prinţesa nordică

Cu mersul tău de prinţesă nordică

te-am zărit într-o carte cu litere de iarbă,

amândoi pe insulă.

Uşoară ca un fulg de zăpadă,

alergând desculţă şi potrivind într-un puzzle cuvintele.

Atât de caldă, ca vântul învăluit în

parfumul florilor de cicoare!

Pielea ta albă,

îmi încreţise degetele arse de sare sub carnea vie.

Nu te puteam atinge!

În schimb te puteam respira, risipindu-mă în aer

şi luminându-mă de respiraţia ta.

Te puteam înota arcuind braţele curajoase

deasupra valurilor.

Mă regăseam eşuat la ţărm ca o scoică cu cochilia spartă.

Un timp,

sunetul mării mă însoţea ca un ecou nevăzut.

Ferma animalelor. Judecata la Curte

Aceasta postare a aparut initial pe blog in data de 18 august. Cer scuze cititorilor care au lecturat-o deja. Nu stiu ce manevra gresita am facut si am schimbat ordinea fireasca a publicarii. Nu vreau sa pierd materialul si pana ma dumiresc va ramane aici. E greu cu "tehnica"...

            A început ziua de mâine. Va realiza Curtea, că de ea depinde dacă azi, noaptea soarelui va continua să ardă pământul? Se va putea ridica deasupra norului de lăcuste ce a desăvârşit agonia de după pârjol? Va şti să desluşească cu chei potrivite taina ploii şi să înţeleagă mişcarea imperceptibilă a vântului? Pe harta aceea cu codul roşu, va reuşi să îmblânzească culorile? Sunt întrebări pe care le poţi pune în zeci de feluri. Sunt îngrijorări ce ne-au atins ireparabil cu raza nestăpânită a fricii.

          Ieri am fost cu Alex, îl ştiţi deja cel cu elementele de autism, la Ferma animalelor în Pantelimon. La trei ani, a intrat şi el într-o noapte a soarelui, s-a supărat pe noi traversând singur o operaţie complicată. Poate în clipele lungi nu a înţeles unde ne pierduse. Poate că văzuse doar mâna neagră înflorind bisturiul.

          I s-au răsturnat pe jos cuvintele şi zâmbetele fericite le-a pierdut în sala aceea de operaţie şi, de atunci n-a mai vorbit cu noi.

          Au trecut anii. I-am recâştigat cu multă dragoste încrederea şi zâmbetul. Parcă să zic, începem să adunăm şi ceva litere de pe jos. Nu e uşor, nu e simplu să reintri în normalitate!

          La fermă nu ne-am speriat nici de struţi, nici de bivolii ăia mari care se bălăceau în noroiul fierbinte. Am atins cu mâna boticul pufos al unui mânz şi-am încălecat fără frică poneiul. Doar cocoşul ăla cu pene colorate, mai mare glasul decât el, a reuşit să ne sperie.

          Când scriu aceste rânduri e încă noapte. Mă gândesc dacă judecătorii de la Curte l-ar fi văzut la tiroliană pe Alex cum se bucură de alunecarea pe sârmă, sau în mijlocul saltelei zburând deasupra tuturor copiilor, sunt sigur, dacă l-ar fi văzut judecătorii, judecata lor ar fi devenit normală şi mult mai simplă.

Între două veşnicii. Lansare de carte

          O dupăamiază liniştită cu profesorul universitar Ion Popescu Sireteanu la pupitru – înconjurat de trei graţii, Magda Grigore, Alora Albulescu Serp şi Denisa Popescu Martin – prezentându-şi probabil a suta carte din panoplie, dacă cineva s-ar încumeta să numere pe rastel armele dumisale paşnice cu care cu siguranţă şi-a dorit să cucerească lumea. 
           „Între două veşnicii” – un titlu inspirat şi prolificul scriitor îşi face norma cantitativă pe care şi-a impus-o de întâi stătător în topul sclavilor pe plantaţia literelor argeşene. Sala, surprinzător de plină s-a lăsat cuminte cuprinsă în cadrele studiate cu ochiul profesionist al domnişoarei Carmen Dumitrache, Directoarea Centrului Cultural şi cameramană de servici, pentru ca la montaj, să nu fie obligată la cheltuieli inutile. Timpul e preţios, poate şi pelicula, iar responsabilitatea chivernisirii bugetului îi e cu prioritate înscrisă în fişa postului. 
          Şi pentru că am amintit de sclavi pe plantaţie, venerabilul Marin Ioniţă cu multă graţie, de la înălţimea staturii ne-a dat o lecţie vie despre soarta literaturii şi sclavie. Cu elocinţă şi-nţelepciuni.    

          Merită să rămâi printre frumoşii nebuni? Să-ţi sacrifici satisfacţii posibile, să ratezi întâlniri incredibile, să nu muşti din fructele coapte, să-ţi faci ziuă din noapte lustruind stele verzi? Biet scrib nu ştii ce pierzi! 
          Măcar Siretene eşti un norocos, tinerele doamne te-au vrăjit frumos! 
          Mă uit şi eu la Denisa ca la o vrăjitoare. Stă chiar în faţa mea. În alte vremi vrăjitoarele erau arse pe rug. Timpurile s-au schimbat, au venit ploi. 
          Vraja a rămas la ea, rugul arde la noi!