La Centrul Cultural se întâmplă lucruri

            În asemenea întâmplări, când se împart premii, un păianjen uriaş ţese cu suveica lui aberantă, fir subţire într-un hăţiş bine controlat în care tensiunile se descarcă iscând în sinapsele fiecărui participant un pumn de licurici clipind neîntrerupt, nehotărâţi încă dacă vor decide până la sfârşit să se alăture focurilor de artificii. Greu de presupus îşi pot părli la o adică aripile. Sala ca un puzzle viu, dispusă  pe centrii de afinităţi, fremăta în aşteptare. Mai curând dornică să asiste la naşterea în mod natural, sau prin cezariană a unui mic scandal.

            N-a fost să fie!

            Premiile USR Filiala Piteşti au împăcat toate taberele. E drept că în mine potolisem cu greu, când mi s-a spus, frustrarea, prevăzută se zice de regulament, de a nu putea să particip în concurs cu Dosarul „Albaştrii”, carte editata în anul de referinţă 2011, nefiind membru al Uniunii. Nu era prima oară în viaţă când mi se decartau cărţile. Şi-apoi, nu sunt înnebunit după jocuri, în societate am jucat totdeauna doar pe beţe de chibrit. Mă număr printre cei ce susţin că e mai bine cu orgoliul stins. Cunosc pe cineva care umblă  tot timpul cu orgoliul lui pe umăr. Cât să ţină şi flacăra aia!

            Juriul alcătuit din Jean Dumitraşcu, Mircea Bârsilă, Augustin Doman şi Sergiu I. Nicolaescu, cer scuze dacă am uitat pe cineva, a făcut bine reparând o nedreptate. Au decernat premiul „Miron Cordun”omului în primul rând, Valentin Predescu, autorul cărţii „Persona non-grata”. Ce titlu potrivit!

            Ceilalţi câştigători sunt:

            Cristina Onofre pentru placheta „Templierii lucrurilor simple”(Ce inspirat a mulţumit Cristina: „Vă iubesc pe toţi!... vă demonstrez!... Nici nu ştiţi ce bine pot s-o fac!...”  Duceţi-vă, „pentru că nici nu ştiţi ce pierde-ţi!”... la librărie şi citiţi-i cartea.

            Premiul “Iustin Moisescu” l-a obţinut ÎPS Calinic pentru tomul autobiografic “Toată vremea-şi are vreme”  Înalt Prea Sfinţitul prezent doar cu gândul, fizicu-i trecător plecat cu probleme importante la Curtea Regală.

            Premiul Cartea Anului la secţiunea Proză a fost atribuit scriitorului satiric George Rizescu pentru volumul “Mic tratat de prostologie”. De unde se poate trage concluzia că prostia e mană cereească.

            Premiul Cartea Anului pentru Critică literară şi Istoria literaturii i-a fost oferit criticului literar Nicolae Oprea pentru cărţile „Poetul trivalent” şi „Arte poetice româneşti”. Sper să fiu înţeles. Aici n-am găsit comentarii. Sunt încuiate toate cu cheile intrarii în Uniune.

            Spre deosebire de altădată, plicurile garnisite de Consiliul Judeţean Argeş reprezentat de vicepreşedintele Ion Popa au umplut de data asta nu numai inimile dar şi buzunarele merituoşilor premianţi. De-ar fi în fiecare ab alegeri!

            Dar scandalul? Micul prinţ? Pruncul? Chiar nimic, nimic!? Să ne fi deplasat atâta lume degeaba?

            Undeva acolo, un sâmbure tot a plesnit, dar s-a mascat elegant. Maestrul de ceremonii Mirce Bârsilă, dupa mine(,) cel mai important poet din zonă (un alt poet important zice ca nu ştiu să pun virgula, are şi el dreptate!)şi printre cei mai importanţi din ţară, a împlinit tocmai azi 19 octombrie 60 de ani. Un sincer la mulţi ani! De 3 ori 30 măcar! Că se poate!

            Parcă i s-ar fi cuvenit mai mult. De ziua lui i s-a dat, doar corvoada conducerii întregului ceremonial. Ca să repare, Augustin Doman a ieşit la rampă anunţând, ştia pe surse, că „a fost hotarăt ca la Tărgul de carte de la Paris, literatura română deci România să fie invitatul special.” Suspans, unde e legătura!...”Treizeci de scriitori români cu cărţi traduse în limba franceză vor fi acolo la stand. Şi printre ei Mircea Bârsilă. Nu aflase Mircea.”

            Încă o dată: Felicitări Mircea Bârsilă! Şi să foşnească şi plicul celui uitat!

            Se întâmplă la Centrul Cultural lucruri frumoase!

USL campioana ţării, e?...

              Meciul de pe Arena Naţională, a fost pierdut de USL, după convingerea mea, la un scor mult mai categoric decât cel de marţi dintre România şi Olanda. Nu e o metaforă şi nici o găselniţă încondeiată de mine, eu neavând în fişa postului obligaţia să fac rating.  De aceea consider că nu e un lucru trăznit să restabilesc apele în oglindă, scoţând în lumină adevărul că ceeace ar părea la prima vedere o mare victorie, e de fapt o penibilă şi ruşinoasă cacialma.

          Am să încerc să fiu aplicat şi metodic. Pentru început voi „limpezii” câteva răspunsuri unor întrebări simple(mai potrivit mi s-ar fi părut”decantez”dar m-am gândit să nu creadă lumea că sunt vre-un cantautore ca Victor Socaciu).

„Ce a fost de fapt acolo pe Stadionul Naţional?”

          Însuşi locul ales pentru marea desfăşurare ne spune că a fost un meci, ar fi răspunsul la îndemână.

          „Ce echipe jucau în acel meci?”

          Din câte am văzut pe teren era o singură echipa. Echipa USL, ce şi-a luat cu grijă toate măsurile permise şi nepermise de regulament ca să fie adulată de public.

          „Unde se găsea în acel moment şi cine era echipa adversă?”

          Echipa adversă fără îndoială era o selecţionată pe scheletul PDL. Se pare că avea un meci şcoală, se antrena cu alte cuvinte, cu o megaechipă să zicem că ar fi fost FC Barcelona. Şi, să mai presupunem că luase aprobare de la Mitică de la Ligă, aşa cum a făcut şi Dinamo nu de mult, pentru amânarea etapei ca să poată oferii un spectacol de ţinută în compania marilor vedete europene gen Mesi, Wilfried Martens şi Vivien Reding

          Practic lucrurile au stat cu totul altfel, pentru că PDL-ul programase înainte de începerea campionatului acest eveniment şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă nici măcar nu era acţiunea lor, în această întâmplare erau doar sparing parteneri. Cei care au plătit şi organizat tot au fost boşii de la FC Barcelona, noi ca ţară având doar de câştigat. Doar că USL-ul a forţat disputarea meciului din campionatul naţional în ziua respectivă, cerând federaţiei în caz de neprezentare în teren a adversarului, să câştige partida la masa verde cu 3-o.

          „În discursurile şefilor de la USL, mai ales Pontonel şi Antonel dar şi rezerva de lux accidentată de DNA, prinţul Ialomiţei Dragnea întâiul (unu e numai 1!), s-au arătat încântaţi de afluenţa de spectatori, proferând că în tribună e poporul(cei şapte milioane patru sute), singurul care are temeiul să decidă în ţara lui când se desfăşoară meciurile, iar ceilalţi care nu sunt în Arena Naţională, sunt duşmani ai poporului ce şi-au vândut ţărişoara şi se căciulesc la porţile Europei ca nişte vasali al lui Merkel şi Barroso. Ce spune oglinda fermecată, cine erau spectatorii?”

          Toată consideraţia pentru spectatori! Ei cu siguranţă şi-au câştigat dreptul la opinii şi flori. Se distingeau mai multe categorii. În primul rând galeria, cei pe care i-a unit imnul Jos Băsescu din toţi rărunchii şi, berăria...

          Mai apoi, candidaţii şi unchii. Doamne cum am uitat ştirea că s-au lansat candidaţii cu acest prilej!... Şi Gabi Firea cu câţi s-a pupat!Ce vârtej!

          O altă categorie au venit la costum şi cravată şi, nu mă miră nicicum, cu amintirea în suflet a parangheliilor de altădată (ale lui Ceauşescu). Lipsea doar tabloul cu Ponta şi Antonescu. Data viitoare  îl vor trece la accesorii! 
          Cei mai mulţi fără îndoială erau baronii şi aplaudacii din teritorii. S-a cerut de sus cu aprobare de ştate, mai mulţi! Şi dacă se poate cu figuri de oameni culţi, cu şcoală şi inima curată. N-au avut cât a fost nevoie!... Au adus şi slugile de pe plantaţii. N-a fost timp pentru tuns şi frezat! Bieţii de ei, oameni de ţară, s-au îmbrăcat cu ce au avut mai curat şi s-au dus la gară. Mulţumiţi, dar trişti! Câştigaseră un ban cinstit, au văzut şi stadionul... Frumos! Au băut şi berile, dar trebuiau să-şi aducă şi muierile! Bine că măcar au venit ei!

*

          Am văzut la televizor aseară un sociolog care comenta grandoarea. S-a dat impresia de forţă şi unitate, o psihoterapie de grup benefică şi mobilizatoare pentru adepţi, iar USL-ul fercheş şi tuns, în meciul alegerilor ca atare va funcţiona uns

          Mie mi s-a părut că spectacolul a fost găunos şi jalnic. Un zmeu de carton şi prost gust cu mai multe capete seci, care în numele poporului se ia la trântă cu Europa. Şi nu că mă pricep, nu că fac eu pe deşteptu, dar am văzut mereu când vine mingea la ei, îşi dau cu stângu-n dreptu de te trec fiori reci.

          Ca să fiu de basm am sfârşit cu un pleonasm

N-a fost să fie pace.

              Cu nemăsuratul lor orgoliu, olandezii au vrut să cucerească centimetru cu centimetru stadionul, la fel cum şi-au cucerit din apa ocenului propriul teritoriu cu migală, rigoare şi perseverenţă. Până la urmă, încet şi sigur au cucerit doar terenul de joc. N-au vrut arbitrii să poată cucerii măcar respectul dacă nu şi inimile românilor. E o oră târzie pentru comentarii, deja caimacul s-a prelevat de mult. Imediat după meci am închis televizorul şi din diverse motive, n-am apucat să citesc până la ora când scriu nici o opinie.

            Sunt sigur că nu greşesc dacă susţin că omul în negru, scoţianul, nu vreau să-i spun numele, n-a avut fluier şi tot meciul a fluierat cu deştele în gură ca un rândaş. Şi în loc să asistăm la un spectacol, parcă eram la o încăierare pe maidan. Norocul a fost că pe teren jucau cu mingea fotbalişti , (mai mulţi la ei), nu mardeiaşi.

            Şi ce frumos pornise! Cu marea imensă de valuri tricolore şi imnul răsunând din 53 de mii de piepturi. Superbul şut în bară a lui Torje a cutremurat inima vulcanului. N-a fost să fie foc de artificii, dar nici n-am fost acoperiţi cu lavă. Nu-i un dezastru! Chiar şi la 4-1 cu contribuţia arbitrului, cred că echipa României rămâne încă pe drumul bun. Cât despre olandezi, reci şi calculaţi şi-au văzut de minge şi ne-au mai dat o lecţie pe gratis.    Să recunoaştem, n-a fost să fie pace dar am avut profesori buni.

Romania - Olanda, la pace?...

              E o seară importantă. Iţele sunt încurcate precum căile Domnului. Spirite malefice şi proteguitoare în aceeaşi măsură se îndreptă spre stadion pe Bulevardul Basarabiei. Se urzeşte în tăcere o mahramă utopică şi nesigură. Nu ne afundăm în istoria scrisă, ea e cu tendinţă (o victorie şi şapte înfrângeri!), dar pe răbojul oral, cel sfânt, unii cercetători moderni au găsit că noi şi olandezii ne-am avea de neamuri în străvechimea marilor geţi. Nu ne afundăm nici în istoria recentă, că e mai tenebroasă.

            Cele două popoare în aceste ultime ceasuri poartă război pe două fronturi. Schenghenul e unul stabil, dar războiul cu mingea e pregătit să izbucnescă şi e instabil. Doamne de n-ar ajunge la baionetă vre-un Van Persie, să spargă mingea.

            Dilema e mai mare ca la Referendum. Dacă pierde Băsescu(România), se compromite lansarea candidaţilor USL pe Marele Stadion. De atâta tristeţe există riscul să se prăbuşească tribunele. Dar dacă se va-ntâmpla să câştige, nu e timp suficient până mâine să-i încarci cu ură pe useliştii ăia fericiţi şi pe deplin răguşiţi, ca să-l dea jos pe Băsescu pe gură.

            A venit şi Merkel şi Barroso şi Reding să-i ţină moralul Preşedintelui pretinzând Congresul PPE.

            Ce oameni cumsecade! Ar merge şi ei pe Stadion, dar nu vor să strice neutralitatea politică.

*

Halal arbitru! E 3-1 la pauză

Liberalism demografic cu Becali. Etapa II-a. Concurs Pa

Măsurile de sporire a natalităţii făceau de o vreme obiectul şedinţelor prelungite la guvern. Premierul şi miniştrii lucrau pe brânci dându-şi obolul să asigure în eprubete viitorul ţării. Operaţiunea trebuia finalizată în sânul partidului. Nici o femeie de la opoziţie nu putea fi beneficiara inseminării artificiale. Se asigura astfel nu doar parternitatea ci şi partinitatea viitorului. Storşi de vlagă guvernanţii, nefăcând faţă, s-au gândit că ciobanul le-ar aduce cu talanţii un strop de viată.

Toate textele din etapa a doua aici