luni, 29 octombrie 2012
Pahico îşi face de cap. Etapa: Fonduri europene
Mă uit în clasament. Constat că sunt capul cozii şi pe deasupra e uşor defazat planul înclinat de rostogolire. Are nordul la bază. E o ştire!... Nerozii! Băieţii ăştia care jurizează de la Pahico au scăpat organul lor de umor subţire în fiordul îngheţat. L-au scăpat în bozii şi visează fonduri europene să ducă hazul la reparat. Evident că supralicitează măcar o lingură şi jumătate din sinecura mea. Necazul e pertinent, ca şi cum greşeala femeii vinovate de a rămâne singură grea, s-ar mai repara.
Nota: E doar o gluma. Pe fonduri europene nu te poti supara
duminică, 28 octombrie 2012
Întâmplări de la clasa zero
Toma de felul lui e
leu. Din când în când, mutrişoara lui ia o poziţie războinică şi slobozeşte
câte un răget scurt. Nu tocmai într-atât de înfricoşător! După o experienţă din
asta, reuşită doar pe jumătate zice către maică-sa:
– Mami, nu-i aşa că în adâncul
sufletului meu eu pot să trag un răget ca un leu adevărat!? Numai că acum, nu
ştiu!...
*
În tramvai Toma şi mamaiu stau pe
scaune. Am uitat să vă spun nepotul meu e în clasa zero. Alături o puştoaică.
Păr cârlionţat, frumoasă de pică. Minim clasa cincea.
– Mamaiu, îi zic ce mi-a zis Puiu?...
Face semn cu capul către fetiţă.
– Zi-i treaba ta, îi răspunde mamaiu
neutră.
Stă o clipă, trage aer în piept şi
făcându-şi curaj către fetiţă, cu glas mieros:
– Bună dulceaţă!...
Dulceaţa deschide către el nişte ochi
miraţi, albaştri. Toma cu sufletul îngheţat:
– !?...
Mamaiu tot neutră:
– Poate că n-ai zis bine!
*
Fetiţa în curtea şcolii:
– Mama lui Toma, Toma m-a pupat! Nu
era reproş, doar un zâmbet complice. Eu ce să zic, către el mustrător:
– Toma de ce pupi fetiţele? Serios:
– Pentru că o să fie nişte mame
grozave. Ca tine mami!
–
...
*
Învăţătoarea, către mama lui Toma:
– Azi la after school Toma nu a fost cuminte
de loc. A tras copii de picioare! El
către mine:
– Da mami dar eu eram hingher şi ei
câini! A doua zi când să-l ia de la after, doamna:
– Iar a tras copii de picioare!
– Da mami, dar nu mai erau câini. Erau pisici...
*
Cucereşte– mă!
– Tataie, hai să te învăţ să cucereşti
o femeie! Mă uit atent. Mă interesează.
Îmi arată cu două degete de la mâna
dreaptă, arătătorul şi mijlociul în formă de V, deschise către ochii lui. Apoi,
cu aceleaşi degete împinge aerul către ochii mei. Îşi dă bretonul rebel la o
parte înconvoind puţin degetele şi aruncând zvâcnit, capul pe spate. Şi în sfârşit,
depune pe aceleaşi degete, lipite de data asta, o sărutare, lansând-o de pe
buze către mine.
– E rândul tău, cucereşte-mă!
vineri, 26 octombrie 2012
Din lotul Albaştrilor. Nicolae Radu. La noi e bine
Din lotul Albaştrilor.
Rubrica prietenilor. Din nou Nicolae Radu
Rubrica prietenilor. Din nou Nicolae Radu
La noi este bine.
Ne bate o fericire de ne lasă urme.
Bucuria ne
înconjoară fruntea cu spini.
Dragostea ne
înţeapă cu vârful de lance.
La noi e bine.
Îngeri cu coarne de ţap, ne spală
picioarele crăpate cu apă de baltă clocotită, suntem răstigniţi pe cruci
metalice abia scose din cuptor. Se aruncă asupra noastră cu pietre colţuroase,
ne zvârcolim neputincioşi sub ploaia de rocă.
Insă la noi este bine.
Câmpiile înverzite sunt departe.
Izvorul, copacul, floarea, le desenăm din îndepărtate amintiri. Nu mai ştim
nimic despre cei pe care odată îi
iubeam, sau speram că ne iubesc... Iubirea – o fotografie ştearsă, făcută cine
ştie când.
Odată cu
deşertul, soarele ne arde şi pe noi. Noaptea până şi luna are razele fierbinţi.
La noi este bine.
Ne ciocnim unul de altul, nu ne interesează, nu ne zâmbim, nu are rost să
ne vorbim. Bărbaţi, femei, nu mai avem vârstă. Oglinda orizontului spălăcit de
albastru, ne răsfrânge pe mine şi pe
tine inutil. Cel de alături sunt tot eu. Vedem aceleaşi filme care povestesc
despre mine, cărţile pe care le citim au acelaşi personaj, tot eu. Nu mai sunt
războaie, accidente, violuri. Ştirile au dispărut.
La noi este bine.
Dormim fără griji, visele au uitat
drumul spre somnul nostru, adio coşmaruri sau chemări erotice. Am uitat să
iubim. Să iubesc pe cineva de lângă mine seamănă a egoism. Să te sărut, e ca şi
cum mi-aş săruta propriul trup. Singurul lucru care ne mai frământă este întrbarea : când vom deveni ţărână?
Speranţă ucisă.
Moartea nu are nevoie de noi, s-a plictisit de chipul meu.
Caută pe
cineva care să nu-mi semene.
miercuri, 24 octombrie 2012
Lecturile Cafenelei . Partea II-a
Notă:
Ca
şi cum m-aş fi întors la locul crimei, continui să scriu partea a doua din
Lecturile Cafenelei. Umblă prin târg, un zvon zurbagiu că s-au făcut presiuni să
nu mai fiu publicat!... Minciuni!. Patruzeci de ani, tot am stat!
E
un mister de nepătruns. Parcă m-am întrerupt cumva profund, Mă tot întreb şi nu
ştiu să răspund. Orice s-ar spune, el e steaua. Eu doar în umilinţa mea,
podeaua.
VeDe
geniul acela în mine o strălucire bizară de se dă jos de pe soclu? A desluşit
el cu binoclu vre-o piatră rară de jad,
în umbra mea literară?
Mă
străduiesc să înţeleg şi, pricep după sforţări îndelungi că statuia omului cu
picioare lungi, lăsată în soare, e ori de gheaţă, ori de ceară. O statuie din
marmură de Carara sau piatră, nu latră toată vara.
Într-o
discuţie pe net cu Claudia, mi-a povestit o pildă legată de faptul că prieteni
buni devin cei mai crunţi duşmani. E celebră în lumea artiştilor, ura dintre
regizorul David Esring şi Horea Popescu. Se urau de moarte şi se ajunsese
întratât, incât Horea Popescu îşi lucra prietenul, umbla cu pâra la
instituţiile securisto-comuniste băgându-i beţe în roate şi încercând să-i
dejoace toate planurile.
Esring
era Moştenitor al rangului de Mare Rabin la Praga. Un fel de rege al evreilor,
dar a renunţat la titlu cedându-l fratelui mai mic numai ca să se poată dedica
teatrului.
„Esring
era cel mai bun regizor pe care l-am vazut în viaţa mea!” povestea buna mea
prietenă. ”Stăteam ascunsă în loja de
lângă scenă la repetiţii şi parcă îl vedeam, cu învăţăceii săi, pe Isus”. A fost
o perioada când Claudia, căsătorită cu actorul Viorel Georgescu locuiau în
teatru. Îşi făcuseră garsonieră dintr-o cabină a actorilor în înţelegere cu
conducerea teatrului, neavând alte posibilităţi locative. Era greu, cu teatrul
în sânge şi cu teatrul în casă, să piardă spectacolul arderii(crucificării)
maestrului.
La
un moment dat Esring, s-a împăcat cu Horea Popescu. Viaţa lui devenise plicticoasă şi
ternă, nu avea cine să-i întreţină arderea de sine. Şi-a chemat actorii şi le-a
spus că va pleca din ţară. Trebuia să-şi caute un duşman. Fără el, îşi pierduse
ambiţia creativă şi, farmecul vieţii pierise. La reputaţia ce şi-o câştigase,
putea ajunge la orice teatru din lume. Şi-a ale Essenul. Acolo a intuit...
În
loc de concluzie:
Poate
că bunul meu prieten (e de bine!), ca nobilul mare regizor nu mai avea duşmani
şi m-a ales pe mine. Şi poate că n-a greşit.
Din nou revista aici
Din nou revista aici
Lecturi la Cafenea
Intru în Cafenea şi privesc peste umăr. Un singur om, multiplicat fără număr în diverse ipostaze, a ocupat toate scaunele şi, extaziat de plăcere, bea o bere. Sporovăieşte râzând cu vrăbile şi cu o sclipire în ochi de om blând, fixează săbiile dansând. Nu, n-am să cad pradă ispitelor căutând pe sub mese clipa (risipa) lolitelor. Mi-a plăcut aici, trebuie să recunosc! În Cafeneaua lui miroase a mosc şi a gutui.
– Ce vă mai face
prietenul? m-a întrebat ieri un trecător. Îi explic răbdător că nu mai suntem
amici. Nu mai avem dureri comune.
– Cum, l-a pierdut şi pe
ultimul, pe bune!?... Ce să mai zici!
Notă:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)