Un spectacol prost

           

             Histrionul Pontonel joacă o comedie lipsită de umor, de când se scoală. Vestea proastă e că spre deosebire de celălalt histrion, Antonel care visând frumos îşi ţine ochii închişi mai toată ziua, cârlanul se trezeşte devreme.

          Se aşează în faţa oglinzii, dă roată cu ochii să-şi vadă miniştrii, îi numără de la stânga la dreapta pe triştii începând cu Florin Georgescu, îşi potriveşte cravata roşie, butonii de la manşetă şi-şi îndeasă buzunarele cu două feluri de minciunele. În buzunarul din stânga, umplute cu magiun pentru consumul intern, iar în buzunarul din dreapta minciunele cu umplutură de dulceaţă de pere, pentru producţia ce se cere la export.

          Ajuns la guvern are prima reprezentaţie la matineu. Intrarea e controlată şi liberă. Cu toată presa de făţă, inspectează dacă miniştrii şi-au făcut coerent temele de dimineaţă tăindu-şi unghiile şi lustruind suficient bombeurile  la încălţări. Îi face cu ochiul Abramburicăi întrebând-o cum stă cu plagiatul preşedintelui. Monologul e potolit şi se târăşte pe jos în vârful dintelui, sâsâit ca un şarpe veninos. Tonul e monoton, plicticos, nu se schimbă. De parcă i-ar fi rămas pe un dos de limbă numele marinarului,

ca un os.

         
            –Dragi uselei, comform planului fiţi civilizaţi şi subţiri! Nu răspundeţi duşmanului cu jigniri! Daţi-i peste bot!

          Ca să iasă lumea la vot.

Pădurea scufundată

Ţin aproape linia sinuoasă a valului,

înotând pe spate

cu branhiile sincronizate la tastatură.

Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb

în vagoane ca în plămâni, călătoriile.

Expiraţie – Inspiraţie. Fum.

Au urcat în trenul meu, acum şi gările din care am plecat.

E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean

Văd Oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

pădurea Trivale în delirul culorilor

şi claxonul salvărilor răsturnate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam

În tinereţe m-am războit cu o caracatiţă,

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni fete, băieţi,

împleteam cuvinte de ţipirig.

Nu eram un sihastru insipid!

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală

şi frig.

Am văzut atunci

pădurea scufundată.

Galaxia Gutenberg la Gaudeamus

            Tonifiantă imaginea lui Pleşu prezentându-şi ultima lui carte Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Cartea Anului 2012, într-un amfitreatu ad-hoc înfrunzit pe treptele de la intrarea în pavilionul expoziţional cu lume dornică de a fi martoră unui miracol. Şi miracolul cărţii a adunat ca de fiecare dată, nu doar elitele ci şi pe cei a căror tinereţe o credeam pierdută în malaxorul indecenţei şi blazării.

          Aşadar să ne bucurăm că spaţiul acela binecuvântat e încă un ogor fertil bine lucrat, unde literele-seminţe pot germina transmiţând în mod natural mai departe poveştile lumii. Să nu ne temem de platitudini şi să fim încredinţaţi că uriaşa farfurie zburătoare, care an de an în marginea Bucureştiului aterizeaza câteva zile pentru a se încărca cu combustibil, îşi va continua zborul prin nemărginirile universului mărturisind povara vieţii fără de sfârşit a celui mai minunat blestem.

          Aşadar să ne bucurăm, oriunde ne-am repeta, pe Planeta albastră sau pe o stea, Galaxia Gutemberg va rămâne impregnată în codul nostru genetic.

Nota: M-am bucurat să descopăr la standul Editurii Paralela 45 şi una din carţile mele.

Ceragem, poem nu reclamă.

            

          De un timp nu prea îndelungat, merg la Ceragem. Azi am urcat în patul MB 1101. Senzaţiile au fost multiple, dar starea a fost una de început de lume, sau de poveste când n-ai cum ştii unde ai să ajungi.

          M-am pus la dispoziţia maestrului ca un bulgăre de humă albastră ruptă din cer şi, maestrul a început să rostogolească focul rotund din piatra de jad, înmuind oasele, încolonându-le potrivit şi modelându-le poate chiar mai bine decât la prima încercare.

          Am înotat în adâncul apei pe fundul mării, am zburat cu aripile deschise ca vulturul către piscul muntelui, ascultând muzica sferelor ce intra în mine. Sunt sigur că dacă aş fi fost femeie, mângăierea maestrului ar fi fost mult mai lină şi mai prelungă. Dar şi aşa durerea era plăcută. Fără dureri, nu ai măsura plăcerii.

          Când s-a sfărşit povestea, în drumul de întoarcere, m-am gândit să scriu un poem. Am deschis uşa, am intrat în casă şi am dat drumul la televizor. O lumină murdară se scurgea din imagini.

          N-am mai scris poemul. O voi face cândva. Îl am în mine.
Pitesti.23.11.2012.

Pictură, metal, pictură. Cioata, Hosbota,Pantilie

            O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia la expoziţia lui la muzeu; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preţ bun în Germania.

          Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una după care a cerut o cheie şi dus a fost. Două săptămâni mai tărziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic, securist, să-şi vadă de alte treburi.

          Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvenţele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul nici cu pictura lui Lucian Cioată. Prietenul Aurel Sibiceanu m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la vernisaj. M-a luat prin surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi un om care pur şi simplu în tinereţea mea m-a copleşit prin forţa teribilă emanată ca un vulcan gata să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie cu delicateţe ţesătura hârtiei sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge îndrăgostit pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesupt bulgărele său de lumină – oferta era de nerefuzat.

          L-am recunoscut imediat în mulţimea adunată, îşi păstrase statura cu toate că vârsta lucrase ici colo pe la încheieturi.

          – Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi venind de undeva de departe m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit scurt. Toate cunoştinţele voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program, amândoi gândind că va fi prilejul să mai vorbim. Abia acum pereţii parcă vărsau spre mine din  tablouri magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi, nici acum nu pricepeam mare lucru dar jocul libertăţii pe care şi-o luase, avea ceva din măsura lui Dumnezeu ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de toţi, era singur.

          Nu am căderea să vorbesc despre pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la eveniment, documentat şi uşor didactic(adică potrivit în asemenea ocazii), profesorul scriitor Lucian Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.

          Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari ai Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri, dar cu anvergură naţională: Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în parte cu stilul şi argumentele lor. Expoziţia s-a numit inspirat

pictură – metal – pictura

          Poate fi vizitată la Muzeul de Artă Piteşti, B-dul Republicii, nr 33 până în 15 decembrie 2012. Mulţumită lui Sibiceanu ofer câteva fotografii: