Pădurea scufundată

Ţin aproape linia sinuoasă a valului,

înotând pe spate

cu branhiile sincronizate la tastatură.

Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb

în vagoane ca în plămâni, călătoriile.

Expiraţie – Inspiraţie. Fum.

Au urcat în trenul meu, acum şi gările din care am plecat.

E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean

Văd Oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

pădurea Trivale în delirul culorilor

şi claxonul salvărilor răsturnate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam

În tinereţe m-am războit cu o caracatiţă,

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni fete, băieţi,

împleteam cuvinte de ţipirig.

Nu eram un sihastru insipid!

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală

şi frig.

Am văzut atunci

pădurea scufundată.