O numisem cu
prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în
diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relaţiile ei
artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia
la expoziţia lui la muzeu; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu
pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la
preţ bun în Germania.
Artistul şi-a adus vopseluri şi
nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel de
cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă,
şi încă una după care a cerut o cheie şi dus a fost. Două săptămâni mai tărziu
îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele lui atinse de
geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic, securist, să-şi vadă
de alte treburi.
Am redat un scurt fragment din Dosarul
Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvenţele
descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De
atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul nici cu pictura lui Lucian Cioată.
Prietenul Aurel Sibiceanu m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la
vernisaj. M-a luat prin surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi
un om care pur şi simplu în tinereţea mea m-a copleşit prin forţa teribilă emanată
ca un vulcan gata să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie
cu delicateţe ţesătura hârtiei sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge
îndrăgostit pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesupt bulgărele său
de lumină –
oferta era de nerefuzat.
L-am recunoscut imediat în mulţimea
adunată, îşi păstrase statura cu toate că vârsta lucrase ici colo pe la
încheieturi.
– Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi
venind de undeva de departe m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit
scurt. Toate cunoştinţele voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program,
amândoi gândind că va fi prilejul să mai vorbim. Abia acum pereţii parcă vărsau
spre mine din tablouri magma aceea
ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate
de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi,
nici acum nu pricepeam mare lucru dar jocul libertăţii pe care şi-o luase, avea
ceva din măsura lui Dumnezeu ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de
toţi, era singur.
Nu am căderea să vorbesc despre
pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la eveniment, documentat şi uşor
didactic(adică potrivit în asemenea ocazii), profesorul scriitor Lucian
Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.
Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti
şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari ai Galeriei de Artă Rudolf
Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri, dar cu anvergură naţională:
Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în parte cu stilul şi argumentele
lor. Expoziţia s-a numit inspirat
pictură – metal – pictura
Poate fi vizitată la Muzeul de Artă
Piteşti, B-dul Republicii, nr 33 până în 15 decembrie 2012. Mulţumită lui
Sibiceanu ofer câteva fotografii:
RăspundețiȘtergereGeorge Colpit Simt ca respir creatie,doamne!
acum 5 ore · Îmi place
Scrie un comentariu...