Romania din nori

              Foto: Umbra poetului

            Ne-a părăsit ţara de 1 Decembrie. Şi-a urcat teritoriul cu munţi şi câmpii, cu păduri şi ape într-o fregată a îngerilor. Dincolo de dincolo, România nu e o ţară e o fiinţă care călătoreşte pe drumul ei. Ura din noi, a alungat-o în cer. I-a rămas umbra ca o gaură neagră impregnată într-un nor. Şi norul umed a înflorit în sufletele noastre schilodite ca mucegaiul.

          Dintr-o vale a plângerii, încă se mai aude un imn printre huiduieli.

La mulţi ani Romania !

 

             Ţara e pădurea din tine ce te apără de soarele arzător, e costişa ce te nalţă deasupra apelor învolburate, e culcuşul vântului dincolo de zidurile casei şi poteca pe care calcă singură mama. Doar iubita cutează s-o urmeze cu pasul uşor, revenind din călătorie cu copiii tăi de mână.

          Ţara e zâna bună, mai presus de fiinţă, ce-i învaţă pe copii să se ferească de oameni şi nu de lupi.

          La mulţi ani Romania !

Uraganul Sima.

            Azi e Sântul Andrei. Mâine e ziua naţională a României. Afară soarele îşi perie razele încercând să le dea un pic de strălucire. Pare o dimineaţă liniştită. Copacii, dincolo de geam, îşi întind ciolanele să prindă puţină căldură. Locuinţa mea temporară, plasată într-un cartier liniştit, pare să nu fi fost atinsă de uraganul care două seri la rând, la oră stabilită, prin intermediul televizoarelor a zguduit clasa politică.

            Uraganele pe coasta Americii au reguli precise. Până în anii 1970 primeau nume de fete, poate pentru că temperamental fetele sunt mai năvalnice, mai greu de stăpânit. Ulterior orgoliul masculin şi-a impus drepturile. Primul uragan din an primeşte un nume cu litera A, în ordinea alfabetului. Apoi urmeaza B, C, D şi tot aşa până se încheie anul şi se revine la prima literă, cu un nume nou nefolosit, în anul următor. Ciclul se reia după şase ani. E sigur spre exemplul că lista uraganelor din 2011, adică Arlene, Bret, Cindy, Don, Emily, Franklin, Gert, Harvey, Irene, Jose, Katia, Lee, Maria, Nate, Ophelia, Philippe, Rina, Sean, Tammy, Vince, Whitney va fi aceeaşi în 2017. Desigur ea vine din 2005. Există şi unele nume de uragane care sunt scoase din listă precum Katrina, Andrew sau Charlie. Acestea au lăsat în urmă victime şi ca să se evite superstiţia, se încearcă a fi uitate. Aşa e în America.

            La noi rigoarea nu ne dă afară din casă şi misogini cum suntem nu prea botezăm cu nume de fete, dezastrele. Totuşi sunt şi excepţii, ca de pildă uraganul Marta. Acolo, în mod cât se poate de plăcut unii dintre bărbaţii neamului au fluierat în biserică.

            De două seri ţara e lovită crunt de uraganul Sima. Un vânt rece venit din Islanda pare că a scos din minţi clasa politică. Nume grele din politică amestecate într-un val murdar, mătură în rărunchi USL-ul dar nu numai. Politicieni, ziarişti, nume sonore amestecate, strâns legate într-un circuit al mitei, speculaţiilor, aranjamentelor şi traficului de influenţă sub patronajul politicului, cu bani murdari, conturi cifrate, finanţări de campanii, afaceri cu statul din care acesta iese întotdeauna pierzător. Toate intr-un malaxor în care e strivită săraca ţara bogată doar pentru ei. Bogdan Chiriac, Mircea Paşcu, Dan Nica, Cristian Tudor Popescu, Dimofte, Sorin Pantiş, Roibu, trezorierul PSD, Renato Neagoe, fiul lui Marin Neagoe arc peste timp la Direcţia V-a, nume, nume rostite, rostuite şi milioane de euro care se-nvârtesc.

            Soţia mea a venit aseară plângând, îi furaseră în 311, din geantă, portofelul cu actele şi şaptezeci de lei. Cel mai mult conta cartea de identitate, permisul de conducere şi cardul BRD. Bine că nu era nimic în cont. De condus nu mai avem maşină, nu mai conduce de mult, dar cu ce votează duminică!?...  „Linişteşte-te draga mea. Vezi dacă nu te uiţi la Turcescu? L-ai fi văzut pe Sima, vorbind din interior că sistemul e putred şi nu mai e nici o speranţă”.

            Romania e pe masa de operaţie în metastază după ce a fost atacată în viu de un stol de corbi. Cui să dai pe mână bisturiul la spital, pe cine să mituieşti mai întâi. Îmi rămăsese în minte imaginea lui Chiriac (Bietul Caragiale, i se sfărşeşte anul dramatic!) după ce săturase PSD-ul în campania de alegeri din anul 2000, a continuat să împartă bani în conturi ca un nabab imparţial, în stânga şi-n dreapta, neuitând-o nici pe nevastă-sa. „Hai să dăm şi ţărăniştilor şi liberarilor şi ăstora de la PD, nu poţi ştii cum se-aşează voturile”.

            Câtă dreptate avea atunci, dar acum? Când mecanismele sunt perfecţionate de Dragnea sau Tatica, cine dracu o fi tăticu ăsta cu off-shore în Cipru despre care tot aud!?

            Mai am doar o singură curiozitate, ştiu că nu e posibil să fie rasă toată clasa politică, e o rasă greu de stârpit. Curiozitatea mea este dacă la anul, uraganul Sima va fi ras din listă. Şi totodată, cum? Vor fi cumva victime? Sau el, uraganul, ca persoană fizică va fi uitat?

            Ne răspunde pivniceru la problema asta? Că văd că televiziunile mogulilor tac.

           

Povestea Motanului descălţat – partea doua

       

           La Antonel, după cum spuneam s-a încurcat firul poveştii Motanului descălţat. Parcă şi-a pierdut busola, are dreptate preşedintele. Când a plecat din interimat şi-a luat cu el şi lenjeria de pat. Se uita trist la monograma olograf şi ofta. Nu mai mânca, nu mai bea şi când îl încăiera somnul, intra în cearşaf şi se visa tot împărat.

          Felix morarul, văzându-l cum se ofileşte de ciudă, i-a adus aminte feciorului adpotiv că totuşi e preşedinte de senat activ. I-a trimis două paparude nude, fără să ştie consoarta, de la Marta, sa-l mai ude din când în când. Una de sorginte liberală, cealaltă internaţională – socialistă, să-l trezească din vis pe preşedinte. Ce să faci cu câţiva stropi în batistă la focul ce ARDe-n el! Doar o ploaie mocănească de la ruşi!...

          – Scoală-te Antonel, că e soarele-n plopi!

– Acuşi, acuşi! şi cădea la loc.

          Se gândi vicleanul morar Felix: „ARDe ţara, cât să-l mai aştept! Se-ntăreşte iar statul de drept şi-mi slăbeşte şeptelul. Ia să-l ameninţ cu Tăricelul, că atât mi-a rămas!”. Zis şi făcut. Şi-i dădu cu şoricelul pe la nas.

          Dintr-o dată Antonel se trezi şi sări ca ars. Îsi făcu iute sanie dintr-un cars şi porni în campanie. Găsi şi sloganul, i se lumină fruntea: „Fă-te frate cu Dragnea până treci puntea!”

          – Fraţi ai mei liberali, am vorbit cu Brătienii, le-am vizitat mormintele. Data viitoare suspendăm Cotrocenii, nu mai suspendăm preşedintele!

Prima parte se poate citi aici

Motanul descălţat

              A fost odata un morar care avea trei fii, un măgar şi un motan. La moartea sa, fiul cel mare moşteni moara, celui de-al doilea îi reveni măgarul şi celui mic, doar motanul. Aşa începeau întâmplările de demult ale poveştii Motanului încălţat. Se ştie că adeseori în istorie, ca şi în viaţă şi desigur şi în poveste, faptele se repetă. Se dă copy-paste în draci pe planetă. Plagiatul după cum s-a stabilit, nu l-a inventat Pontonel. El s-a născut cu plagiatul la el.

            Singurul vinovat, e şi de data asta preşedintele. Aseară sub semnul întrebării, a încurcat rău animalele în povestea de la Robert Turcescu. Hai, broscuţa în locul şoricelului şi măgarul în locul leului mai treacă meargă, dar cum să înghiţi porcul!?...

            Accepţi nu, până la urmă în politică se fac compromisuri!

            În povestea originală, se zice că morarul şi-a făcut testamentul înainte de a muri. Acu, îl înţeleg şi pe Felix, conservator cum e! El nu are de gând în plină glorie să ia Antenele de la gura fetelor lui legitime şi s-o cedeze celor trei feciori înfiaţi, chiar dacă ăla mare mai adormitu, Antonel e din flori. Staţi liniştiţi că nu sunt macabru. Eu nu vreau să moară Felix morarul, că e mogul! Şi oricum, moara Antenelor e mai bine să macine la el în pătul.

            De-aia s-a gândit să facă împreună cu feciorii, o Uniune Social Liberală, să demită preşedintele, să-l scoată din drepturi şi să ia fata, pe Românica dată cu încredinţare temporară prin constituţie Preşedintelui.

            Mai rămânea să aleagă dintre cei trei, cine să fie Marchizul de Carabas şi să facă nunta..

            – Fii fără grijă, stăpâne. Dacă îmi dai un sac şi o pereche de cizme, o să vezi că nu sunt chiar atât de nefolositor precum crezi. Se trezi Pontonel zicând.

            Felix acceptă, căci nu avea ce pierde. Când Pontonel primi sacul şi cizmele de premier, le încălţă cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost obişnuit să le folosească. Apoi îşi puse sacul în spinare şi se îndreptă către un loc unde păştea o turmă de oi de-a lui Becali. Băgă în sac seminţe şi multă iarbă proaspătă şi se culcă la pământ, prefăcându-se că doarme.

            (Se pare că în povestea noastră, dintre cei trei, Daniel juca în rol secundar de broscuţă, şoricel sau chiar miel).

            Un mieluşel nevinovat se îndreptă spre sac şi, văzând că în interiorul acestuia era iarbă fragedă, intră în el. Pontonel, fără să se uite, se ridică imediat şi legă sacul la gură prinzând pe Daniel înăuntru. Apoi îşi încălţă cizmele şi o apucă spre palatul Cotroceni, unde ceru să-i vorbească preşedintelui. Acesta îi transmise că îl primeşte, cu condiţia să se descalţe de cizme la intrare, ca să nu lase mizerie pe covoare.

            Odată ajuns in faţa acestuia, ca un pisicuţ, desculţ, drăguţ, facu o plecaciune adâncă şi îi spuse:
            – Domnule preşedinte, am aici un miel gras, viu, pe care vi-l oferă marchizul de Carabas. Nici nu apucă să apese preşedintele pe butoane să cheme serviciile, se ferea de tentativă de mită ca dracul de tămâie, că, se deschise sacul şi sări Daniel, săracul.

            Pe Pontonel l-a apucat mieunatul. Miau în sus, miau în jos, rugăciuni... Ǎsta, fiert, cerea clemenţă, se temea să nu cheme preşedintele justiţia, să-l aresteze pentru trafic de carne vie.

            – Te iert, dacă nu mai spui minciuni.

            – O sa dau o ordonanţă de urgenţă. Nu mai mint începănd de luni!

Nota: Firul povestii pe partea lui Crin e putin incurcat. Sper sa-l descurc repede

Un spectacol prost

           

             Histrionul Pontonel joacă o comedie lipsită de umor, de când se scoală. Vestea proastă e că spre deosebire de celălalt histrion, Antonel care visând frumos îşi ţine ochii închişi mai toată ziua, cârlanul se trezeşte devreme.

          Se aşează în faţa oglinzii, dă roată cu ochii să-şi vadă miniştrii, îi numără de la stânga la dreapta pe triştii începând cu Florin Georgescu, îşi potriveşte cravata roşie, butonii de la manşetă şi-şi îndeasă buzunarele cu două feluri de minciunele. În buzunarul din stânga, umplute cu magiun pentru consumul intern, iar în buzunarul din dreapta minciunele cu umplutură de dulceaţă de pere, pentru producţia ce se cere la export.

          Ajuns la guvern are prima reprezentaţie la matineu. Intrarea e controlată şi liberă. Cu toată presa de făţă, inspectează dacă miniştrii şi-au făcut coerent temele de dimineaţă tăindu-şi unghiile şi lustruind suficient bombeurile  la încălţări. Îi face cu ochiul Abramburicăi întrebând-o cum stă cu plagiatul preşedintelui. Monologul e potolit şi se târăşte pe jos în vârful dintelui, sâsâit ca un şarpe veninos. Tonul e monoton, plicticos, nu se schimbă. De parcă i-ar fi rămas pe un dos de limbă numele marinarului,

ca un os.

         
            –Dragi uselei, comform planului fiţi civilizaţi şi subţiri! Nu răspundeţi duşmanului cu jigniri! Daţi-i peste bot!

          Ca să iasă lumea la vot.

Pădurea scufundată

Ţin aproape linia sinuoasă a valului,

înotând pe spate

cu branhiile sincronizate la tastatură.

Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb

în vagoane ca în plămâni, călătoriile.

Expiraţie – Inspiraţie. Fum.

Au urcat în trenul meu, acum şi gările din care am plecat.

E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean

Văd Oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

pădurea Trivale în delirul culorilor

şi claxonul salvărilor răsturnate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam

În tinereţe m-am războit cu o caracatiţă,

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni fete, băieţi,

împleteam cuvinte de ţipirig.

Nu eram un sihastru insipid!

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală

şi frig.

Am văzut atunci

pădurea scufundată.

Galaxia Gutenberg la Gaudeamus

            Tonifiantă imaginea lui Pleşu prezentându-şi ultima lui carte Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Cartea Anului 2012, într-un amfitreatu ad-hoc înfrunzit pe treptele de la intrarea în pavilionul expoziţional cu lume dornică de a fi martoră unui miracol. Şi miracolul cărţii a adunat ca de fiecare dată, nu doar elitele ci şi pe cei a căror tinereţe o credeam pierdută în malaxorul indecenţei şi blazării.

          Aşadar să ne bucurăm că spaţiul acela binecuvântat e încă un ogor fertil bine lucrat, unde literele-seminţe pot germina transmiţând în mod natural mai departe poveştile lumii. Să nu ne temem de platitudini şi să fim încredinţaţi că uriaşa farfurie zburătoare, care an de an în marginea Bucureştiului aterizeaza câteva zile pentru a se încărca cu combustibil, îşi va continua zborul prin nemărginirile universului mărturisind povara vieţii fără de sfârşit a celui mai minunat blestem.

          Aşadar să ne bucurăm, oriunde ne-am repeta, pe Planeta albastră sau pe o stea, Galaxia Gutemberg va rămâne impregnată în codul nostru genetic.

Nota: M-am bucurat să descopăr la standul Editurii Paralela 45 şi una din carţile mele.

Ceragem, poem nu reclamă.

            

          De un timp nu prea îndelungat, merg la Ceragem. Azi am urcat în patul MB 1101. Senzaţiile au fost multiple, dar starea a fost una de început de lume, sau de poveste când n-ai cum ştii unde ai să ajungi.

          M-am pus la dispoziţia maestrului ca un bulgăre de humă albastră ruptă din cer şi, maestrul a început să rostogolească focul rotund din piatra de jad, înmuind oasele, încolonându-le potrivit şi modelându-le poate chiar mai bine decât la prima încercare.

          Am înotat în adâncul apei pe fundul mării, am zburat cu aripile deschise ca vulturul către piscul muntelui, ascultând muzica sferelor ce intra în mine. Sunt sigur că dacă aş fi fost femeie, mângăierea maestrului ar fi fost mult mai lină şi mai prelungă. Dar şi aşa durerea era plăcută. Fără dureri, nu ai măsura plăcerii.

          Când s-a sfărşit povestea, în drumul de întoarcere, m-am gândit să scriu un poem. Am deschis uşa, am intrat în casă şi am dat drumul la televizor. O lumină murdară se scurgea din imagini.

          N-am mai scris poemul. O voi face cândva. Îl am în mine.
Pitesti.23.11.2012.

Pictură, metal, pictură. Cioata, Hosbota,Pantilie

            O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia la expoziţia lui la muzeu; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preţ bun în Germania.

          Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una după care a cerut o cheie şi dus a fost. Două săptămâni mai tărziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic, securist, să-şi vadă de alte treburi.

          Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvenţele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul nici cu pictura lui Lucian Cioată. Prietenul Aurel Sibiceanu m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la vernisaj. M-a luat prin surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi un om care pur şi simplu în tinereţea mea m-a copleşit prin forţa teribilă emanată ca un vulcan gata să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie cu delicateţe ţesătura hârtiei sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge îndrăgostit pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesupt bulgărele său de lumină – oferta era de nerefuzat.

          L-am recunoscut imediat în mulţimea adunată, îşi păstrase statura cu toate că vârsta lucrase ici colo pe la încheieturi.

          – Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi venind de undeva de departe m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit scurt. Toate cunoştinţele voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program, amândoi gândind că va fi prilejul să mai vorbim. Abia acum pereţii parcă vărsau spre mine din  tablouri magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi, nici acum nu pricepeam mare lucru dar jocul libertăţii pe care şi-o luase, avea ceva din măsura lui Dumnezeu ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de toţi, era singur.

          Nu am căderea să vorbesc despre pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la eveniment, documentat şi uşor didactic(adică potrivit în asemenea ocazii), profesorul scriitor Lucian Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.

          Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari ai Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri, dar cu anvergură naţională: Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în parte cu stilul şi argumentele lor. Expoziţia s-a numit inspirat

pictură – metal – pictura

          Poate fi vizitată la Muzeul de Artă Piteşti, B-dul Republicii, nr 33 până în 15 decembrie 2012. Mulţumită lui Sibiceanu ofer câteva fotografii: