Domul din Köln

            Cel mai vechi dintre marile oraşe ale Germaniei are în actul de naştere ( 50 după Hristos), înscris cu litere romane, numele soţiei împăratului Claudius, Agrippina, originară din aceste locuri. Numele întreg primit atunci, undeva la marginea imperiului roman _ Colonia Claudia Ara Agrippinesium  _ era prea lung ca să nu fie erodat de vânturi, de ploi şi şlefuit de secole şi milenii trecătore ca şi oamenii.

          A rămas din Colonie... doar Köln.

          Am traversat Rinul pe podul „Hohenzollernbrücke” şi după câteva rotocoale în spirală cu automobilul, am ajuns într-o parcare supraterană, în umbra Domului. În piaţa imensă, deschisă în faţa noastră, mulţimile de turişti încercau să se acomodeze cu altfel de dimensiuni care se înfăţişau privirii. Mi-am adus aminte că după Adam şi Eva, în Cartea Sfântă, urmaşii trăiau sute de ani. Şi legendele omului consemnează că printre semeni existau uriaşi buni şi blânzi.

          Timp de peste 600 de ani a trebuit să se lucreze începând din anul 1248, pentru ca turnurile să fie îndeajuns de impunătoare, să domine norii de unde să se poată scruta stelele cerului, construcţia în sine fiind destinată păstrării relicvelor celor trei magi de la răsărit, cei trei astrologi fiind primii care au cules semnalul sosirii lui Dumnezeu pe pământ şi s-au închinat lui Hristos la Betleem, aducându-i ofrandă, aurul, smirna şi tămâia.

          Imparatul Frederic Barbarosa a fost cel care a dăruit nepreţuitele odoare ale lumii creştine arhiepiscopului Rainald of Dasel în anul 1164.

          Părăsind interesantele detalii cu caracter religios, vreau să mai menţionez doar că în timpul celui de-al doilea război mondial, 90% din Köln a fost distrus. Ca prin minune Domul a rămas semeţ, neîngenunchiat.

          Mărturisesc cifrele tehnice ale construcţiei, lungimea, lăţimea, înălţimea, azi nu mai par atât de spectaculoase, dar arhitectura şi impresia generală te copleşesc şi cu ele rămâi.

          Cu obiectivul ţintit spre nori, până şi Nikonul pare uşor ameţit...

Ziua de Paşte

          În duminica Paştelui, contrar obiceiurilor,  ne-am urcat în două maşini lăsând casa în grija lui Mario. Mario e în proprietatea lui Larenţiu, dar prin extensie, motanul, în Onisifor Ghibu unde locuiesc temporar la copii mei, face parte din familie. Consider că în sfârşit şi la el e sărbătoarea Paştelui, având suficient spaţiu să-şi desfăşoare în voie cursele de galop pentru care se antrenează intens de ceva vreme spre disperarea vecinilor de dedesubt. Ca să fiu riguros în descriere, pe strada Onisifor Ghibu unde ne-am mutat de curând, e un fel de Palat de iarnă al familiei. E obligatoriu să locuiesc şi eu juma’ de an aici, căci la reşedinţa de vară de la Piteşti am scos caloriferele la cererea expresă a administratorului de bloc.

          L-am fi putut lua şi pe Mario cu noi, dar aflasem că Mat, şeful de pază la moşia fratelui meu, tocmai prinsese un iepure. Nu puteam să-i stârnim reacţiile, gena agresivă autentică de lup din arborele genealogic al lui Mat coborând până în perioada dacă.
          Însă-şi deplasarea noastră a stat o vreme sub semnul incertitudinii căci Ioni, lidera neîncoronată a opoziţiei, a introdus moţiune de cenzură pe motiv că ea nu s-a pârlit degeaba la bucătărie să-i rămână bucatele neapreciate.
Supusă instrumentelor democratice moţiunea de cenzură depusă de Ioni a căzut, aşa că votul majoritar a decis să onorăm invitaţia fratelui meu.   
          Cu privire la moşia lui Dan, ca un amărât de universitar ce se află, în analele familiei pe ramura sa, care măcar în parte e şi a mea, n-am avut şi Doamne feri nu vom avea niciodată o moşie adevărată. Dinspre ramura cealaltă a Ligiei, tot universitar şi ea, altfel se pune problema că bunicul ei, doctorul, a avut moşie la Ţăndărei. Am văzut harta desenată pe o piele de bivol, impresionant, înfăşurată intr-un tub special de peste un metru, de tablă, încrustat cu blazon care s-o protejeze. N-a protejat-o, a pierdut-o întreagă la un joc de cărţi. A rămas harta rătăcită undeva prin bibliotecă. Sper să nu se supere Ligia că de dragul literaturii, pentru frumuseţea întâmplării, am dat din casă.
          După cum spuneam, Dan şi-a dorit casă pe pământ, nu castel, nu viloaie de prost gust, cu o curticică în care să umbrească natural câţiva pomi fructiferi şi a reuşit să o aibă după multe eforturi cu tot ce-i trebuie în ea.
          I-am umplut curtea dând năvală după ce strânşi într-un cerc (grămadă organizată) a trebuit să ne înconjoare şi să ne recunoască Mat. Apoi fiecare şi-a luat în stăpânire pe îndelete ce a dorit. Alex furtunul de udat grădina, Toma şi Alexandra cărţile de joc Monopoly să-i câştige lui Dan castelele nedeclarate la fisc, Bunicul Cadeschi grătarul cu jăratec, eu cu bunicul Virgil paharele cu ţuică, şoferii, adică Laurenţiu şi Cristina, sticlele cu pepsi, Ioni o bicicletă nărăvaşă, iar Ramona, pompierul. Prevăzătoare, fata mea cea mică s-a gândit, cu alcoolurile peste tot şi sursa deschisă de foc, să nu avem Doamne fereşte evenimente. A fost frumos!
          În rest las Nikonul, de data asta, doar de data asta, un pic obosit.