După Petru şi Pavel

                         Mi-am permis sa iau o fotografie din panoplia prietenului meu Aurel Sibiceanu

 

          În zi de Petru şi Pavel, citeam ieri vorbele învăţăturii meşteşugite de ei pe o pagină de carte deschisă: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine”. Pentru Dumnezeu, în ce lume trăim? Cum nu împietrim de atâta făţărnicie?

          Dacă adevărul ar fi acesta, singurul şi suprem, v-aş propune un exerciţiu simplu. Să mergem înapoi pe frază, să lăsăm ghilimelele să se desprindă de text ca înr-o fâlfâire de aripi şi să purcedem întru analiză sub oblăduirea Domnului. Cuvintele acelea sfinte fără îndoială fiecare dintre noi ştie că sunt alcătuite din litere. Să destructurăm cuvintele şi să amestecăm literele. Am putea desena despletind liniile contorsionate, cu puţină imaginaţie din ele o hartă, ca o inimă, sau ca o pâine care seamănă cu ţara. În mijloc, am pune desigur crucea ca să-l avem aproape pe Dumnezeu. Mulţumiţi de noi poate că ne-am hodihni după asemenea concentrare şi am constata cu siguranţă că lucrul era bun.

          Apoi într-o ordine aleatorie, n-aş începe cu politicienii, aş apela în primă instanţă la medici, nobilă profesiune. Dăruirea lor nu are margini, cu siguranţă ei vor şti să realcătuiască din trupul ţării textul acela sfânt. Numai că bisturiul, fiecare tăietură în corp, are un barem, vrem nu vrem. Şi bani nu sunt.

          Nu putem renunţa atât de repede. Cu siguranţă biserica păstrătoare a credinţei, se va apleca asupra textului şi-l va înlumina, repunându-l la locul lui. Un sobor de preoţi s-au adunat pentru rugăciune, dar şi lumânarea are un preţ, şi viaţa are un preţ, chiar şi moartea, şi lopata de pământ, şi Caron când te trece apa Stixului dincolo, cere obolul sfânt.

          Ce şi-a zis clasa politică bine intenţionată şi orientându-se. Textul acesta e bun. Ne împărţim în două tabere putere – opoziţie şi luptăm împreună pentru acelaşi ţel. Vindem bucată cu bucată literele ţării şi luăm pentru noi, banul. Ne sacrificăm, ştiţi că banul e ochiul dracului. Vă lăsăm vouă neatinsă crucea şi cuabităm.

          Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.

Cireşul de mai târziu _ Varianta

Te-am aşteptat

ca pe un cireş copt iubito!
Şi iată că s-a-ntâmplat minunea,
a venit cireşul alergând pe scări
doldora de cireşe
la mine acasă.

N-am decât să mă urc în cireş,
să simt în cerul gurii
dulceaţa fructelor...
Ştii cum sunt eu acum?...
Dacă-ţi poţi închipui? 
Stau şi mă-ntreb ca prostu,
dacă se rupe craca.

Cucui la occipital

(După hotărârea Curţii Constituţionale)

Te-am aşteptat ca pe-un cireş

copt!...
gândea ieri pe la opt
Antonel.
Şi când să urce în cireş
s-a rupt o cracă
sub el.
A vorbit ne’ntrerupt
când trebuia să tacă.

Curtea a hotărât

30% da, Referendum valabil,
dar stai în prealabil
un an
cu frânghia de gât
şi poporul suveran, de fazan. 
Şi n-ai
nici cracă...

Ar mai fi o soluţie,

pendinte,
dacă,
renunţăm
noi
la constituţia lui
şi apoi,
îl internăm la spital „preşedinte”
c-a făcut cucui
la occipital
când a căzut din cireş

Tobârlanii. Capitolul 1.

În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei, înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, ea îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor, nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui.

(Când uda roşiile spre seară, singur, vorbea cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi.)

O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă.

„Grijania lui de ţap logodit!" Se cunoşteau de-o viaţă. Bătuseră de copii purceaua şi ţurca. Se jucaseră de-a hoţii şi vardiştii, totdeauna în tabere adverse, liberali şi conservatori, prinţi şi cerşetori, dacă cu adevărat ar fi fost jocul, popa era cerşetorul iar bunicul prinţul...

Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului, când noi nepoţii draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic!

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii, gândeam, că aşa se cuvine la uriaşi.

*

          Tobârlan. Am păţit-o, spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat înnapoi pământurile, căutându-l în registrul agricol la primărie.

– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă:

– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit nici un Tobârlan… Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:

– Da’pe tatăl dumneavoastră?

– Toma Ionescu.

–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare!... Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei.

– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta roşii? Toată Lunca  Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde e?...

– L-o fi luat cu el.

            Nu ştiu dacă memoria oaselor mele mă va ajuta să ridic aproape din nimic, casa pe care tata o avea în minte înainte de a muri. Nu mi-a lăsat nici un plan nu se aştepta ca Dumnezeu să-i ceară să se urce la el de grabă, fără să poată pune ordine în hârtii. Lădiţa lui pe care n-o pierduse nici măcar atunci, prin spitale, când s-a întors rănit de pe front, păstra în ea pe lângă scrisori planurile emisiunilor pe care le difuzase la staţia locală de radio căci în difuzoarele care se aflau în fiecare casă din comună, la oră fixă, se tăia emisia studiourilor centrale şi din cutiile negre cu ramă de plastic venea pe fir vocea clară, inconfundabilă a tatălui meu:

          –Aici staţia de radio Merişani. Înainte de orice, realizatorul emisiunii „Ora locală” vă invită să daţi difuzoarele mai tare.(Urma un calup de muzică dedicată, după care panseurile scrise cu umor de tata despre oameni şi fapte ale locului)

          – Veronico n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mătii, ia copii şi du-te dincolo că n-aud nimic. Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă să impingă către stânga butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii! Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica pe lângă el. Nu se descălţase. Desigur după emisiune urma să plece.

          – Dar e dat la maximum tăticule.

          – Da ce frati’tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia, sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă nu se simţea nevoia ei deocamdată.

          – Mai are dreptate şi Petre să-ţi ardă câte una din când în când. Nu suporta să dai într-o femeie. Până să se îmbolnăvească şi să cadă la pat, mama Lina îi accepta mângâierile doar când erau ocrotite de întunericul nopţii. Ziua îl ţinea la respect oricât ar fi părut de turbat. Ocrotită de Dumnezeu, îl domina din priviri. Iar fi căzut mâna dac-ar fi ridicat-o.

          Odată, mai la început, s-a nimerit acasă. Veroana şi Petre reuşiseră să-şi ridice căsuţa lor în aceeaşi curte unde era nucul. Mai cu năbădăi, cum învăţase la el acasă în Drăganu, silitor, nu strica să-ţi mai atingi muierea din când în când. 

          Tobârlan a intrat peste ei. Deja avea bastonul. L-a ridicat deasupra capului să dea. Cristoşii... Să ieşi acum! E casa şi nevasta ta, dar e curtea mea. Petre s-a stăpânit ca prin minune şi a ieşit în drum. A mai venit după trei zile. Întâmplător ăl bătrân era tot acasă. Dar nu era întâmplător, dacă-mi aduc bine aminte. Se terminaseră trebile în luncă, stătea să vină iarna, nu mai era motivul... Nu-şi găsea locul până când venea în jur de 12 poştasul cu şareta  şi-i lăsa România Liberă. Răzbătea în curte pe uşa deschisă câte-o-njurătură când citea despre colectivizare.

          – Ţopârlani, cum îi rabzi Doamne să mintă atât! Cristoşii mamii lor...

          Veroana îngheţase în prag cu ochi mari de spaimă. Petre nu s-a oprit urcând pe scara de lemn, uşa deschisă, a intrat direct la el.

          –Tăticule, am greşit faţă de dumneata. Să mă ierţi! Nu-i zisese tăticu până atunci niciodată.

          –Lasă, dar să şti de la mine, femeia... N-a mai continuat mustăcind. Ce era să-i zică, pe Lina n-o lovise, dar era suficient? Biata de ea nu putea s-o vadă aşazăcând în pat. Rar îi deschidea uşa dincolo.

          –Petre, vezi că ne-ar mai trebui o căruţă de lemne. Slavă Domnului avem focuri mai multe.

          În valiza de lemn a tatei se aflau şi încercările lui literare. Nu publicase nimic din câte ştiu. Îi mai citise pagini ţaţei, sora lui mai mare, iar câteva poezii le citise la staţia de amplificare în emisiunea lui. Ştiam de la ţaţa că adunase multe pagini din povestirile lui tatamare. După ce termina casa, voia să scrie o carte. Îi dăduse şi titlul Tobârlanii. S-a pierdut cartea lui.

România de plâns

          Weekend-ul, prelungit cu Rusaliile – este un câştig incontestabil al democratizării României în care trăim – împreună cu alte zile libere, puse cu generozitate în calendar, ca semn al superiorităţii bicameralismului asupra gândirii inchistate în sistem a unei singure camere. Este dovedit că unicameralismul de sorginte comunistă, pe care şi-l doreşte poporul prost informat de Preşedinte, a făcut şi poate să mai facă mult rău.     

          Amendamentele oferite cu generozitate de comisia constituţională a unicului mare liberal – am evitat să-l democratizez, ca să nu creez confuzie şi l-am făcut mai „mare” decât e, pe fostul interimar – vor completa cu siguranţă fericit zilele de odihnă, în care să se coboară asupră-ne nevoia de a revedea sau înlumina prima oară frumuseţile turistice din patrimoniul naţional care să ne încânte şi să ne facă să ne iubim ţărişoara inegalabilă în oferte. Viitorul sună bine.

          Într-o formulă îndeobşte cunoscută: Alex, Toma, Ioni, Cristina, Laurenţiu şi cu mine, am purces de Rusalii într-o zonă mai puţin aglomerată pe care personal n-o mai revăzusem din perioada imberbă a vieţii mele.

          Serbările zăpezii mă aduseseră de câteva ori la Voineasa cu autocarele OJT-ului. După zbenguiala din zăpadă la lumina zilei, o altfel de zbenguială urma să fie declanşată, sub ocrotirea întunericului. N-aş fi putut povesti atunci, transparent, faptele, decât cerându-mi singur un vot de blam asumat, sau pur şi simplu, excluderea din organizaţie.

          Cât de repede treceau, sub cerşafurile albe scrobite ale idealurilor uteciste trădate, ceasurile fierbinţi nepereche atinse de viciul ireparabil al cosmopolitismului decadent, mână-n mână, umăr la umăr, buşon la buşon cu utecista inimii mele care rezona în acelaşi ton. Mă laud. Ezotericul acela miraculos, mă accepta doar ca pe un novice, dar maestrul de ceremonii Damian, Secretarul Comitetului pe Intreprindere, aranja întotdeauna lucrurile astfel ca activul UTC-ist al uzinei să se mobilizeze exemplar şi să nu iasă trist din competiţia spotivă cu celelalte Comitete.

          Maşina rula nesigură prin stropii de ploaie. După ce am depăşit câteva pensiuni încă vii, în sat, am urcat pe stânga pe drumul năpădit de iarbă unde ştiam staţiunea. Dar staţiunea murise. Cabanele şi hotelurile pustii parcă voiau să-mi spună că pe acolo a trecut revoluţia sau troglodiţia sindicală şi locul se contaminase. Dacă n-am fi întâlnit un pâlc de motociclişti cazaţi probabil pentru o competiţie în zonă, m-aş fi putut gândi că locul e bântuit de stafii.        

          Ce interese meschine au şters staţiunea aceea de pe hartă? Ce soartă, ce război mafiot s-a declanşat în zonă de nu s-au înţeles la pot, nici după atâţia amar de ani?

          Am părăsit cu obidă o părticică din mine. Tinereţea pierise printre ruine, nu rămăsese nimic din ea. Zona însă mirifică aştepta. Poate îşi mai aminteşte cineva.

          Spre Obârşia Lotrului ne-am abătut către Vidra. Un peisaj cu adevărat de poveste ne-a făcut să nu luăm în seamă drumul deosebit de prost. Ajunşi deasupra lacului, ne-am dat seama că privirea dintrodată nu ne mai ascultă şi cristalinul se sparge în două. De o parte aleargă să cuprindă în cadru peisajul de o frumuseţe copleşitoare, imaginat de Dumnezeu într-un moment de graţie, iar de cealaltă parte, ochiul înţepeneşte rănit de indolenţa dezolantă a omului.

          M-am simţit oripilat, descoperind aici pe varful muntelui, la peste 1400 de metrii o Românie de plans!

          Acele clădiri, ce se doreau să completeze cumva şi să pună în valoare lucrarea Dumnezeiască, lăsate în părăsire, erau nişte răni vii, dureroase, care strigau mute. În balcoane se căţăraseră arbuştii să privească prin geamurile sparte cum arată pe dinăuntru nepăsarea oamenilor. Am ocolit ceeace ar fi trebuit să fie un hotel arhiplin, de unde să străbată clinchetul paharelor şi murmurul vocilor mulţumite ale clienţilor şi am descoperit un cal nemişcat. Am crezut că murise în iarba otrăvită, dar m-a simţit şi a ridicat capul. Îi tulburasem probabil visele. În sala de sport, nu m-am mai înşelat din păcate. Acolo pe cimentul pe care altădată fusese pus parchetul, zăcea moartă o pasăre.

          Coborând către lac, pe trepte, am înjurat în minte întreaga clasă politică. Cum să-ţi laşi plângând ţara fără de ţară? Deasupra lacului dintrodată s-a strâns o ciurdă de nori negrii. Mânia lui Dumnezeu ne-a alungat repede către maşină. Un fulger teribil a explodat în cer. Nu aici Doamne sunt cei răi.

          Toma, nepotul ar fi vrut să mai stea. Tot învârtea în mână un card vechi

          – Tataie, plătesc eu consumaţia!

          Intrând în joc m-am întrebat la rândul meu:

          – Oare banii rămaşi din pensie pe card mi-ar ajunge să închiriez aici la noapte o cameră cu steward?

– De ce steward şi nu stewardeză?

– Să nu zică mamaie că mi-am regăsit la Voineasa vreo amoreză.