Zi aniversară Marin Ioniţă

          Adunând târşuri şi crengi uscate pe potecile Trivălii, omul urcă singur cu crosnia lui în spate, atent la locul pe care pune piciorul să nu strivească vre-un melc, sau o gâză neajutorată, să nu calce vre-o buburuză care se pregăteşte să-şi ia zborul. Încă îi mai plac buburuzele domnului profesor. Cu mâna ca un vreasc de lumină blândă, pune ghiocul în palma fetelor şi suflă din duhul lui până ce buburuza prinde curaj şi-şi deschide aripile.

          Ce bine că specia buburuzelor nu a dispărut! Ce bine că domnul profesor încă poate merge după vreascuri şi ţine viu focul!

          Am găsit întâmplător un text al domnului Marin Ioniţă publicat în revista Argeș unde se împacă cu cei din breaslă, argeeşeni de-ai lui, pe care n-a încetat altădată cu condeiul ascuţit să-i ia la refec şi mi-am adus aminte că pe 10 iulie e ziua dumnealui.

          

Zi aniversară, în breasla literară

De ce mă ispitești? Chiar azi, în zi de aniversare? Te joci cu mine. Îmi sufli în ureche că aș fi cel mai mare. Îmi ceri să confirm cu voce tare... Da, chiar așa, sunt cel mai mare scriitor de deasupra tălpilor mele. Și asta pentru că nu duc pe altul în spinare. Și nici nu mă cațăr pe umerii cuiva. Singur pe picioarele mele. Fără comparație, câtă vreme stau pe loc. Dar de cum fac pași pe potecile destinului, se găsește câte cineva să mă prindă în dosare și să-mi sufle în lumânare. Să aprindă o boabă de tămâie. Ca să-mi miroase bine pe unde trec.
Cum nu am până acum semnale, s-ar putea să fiu cel mai mare scriitor de pe scara blocului în care stau.
Dar de cum ies în stradă, pericolul este iminent. Nu să dau în gropi, nici să fiu mușcat de câinii comunitari. Nu am de-a face decât cu un pasaj. Două clădiri pe dreapta, două pe stânga. De altfel, nici nu se mai numește stradă în nomenclatorul primăriei. Au bătut ăia de la primărie în cuie o tăbliță pe care scrie „intrare”. „Intrarea Teilor”. „Hai – hai – hai, pe sub tei mă legănai...”. Așa strâmtă și îngustă cum era, nu știu unde intra. Trecători puțini. Trecătoare rare. Vară. Cuptor. Fetele și-au dat de mult blugii jos. Picioare înalte. Epilate. Seducătoare. Dar printre ele nu se află și unele care să scrie?
Anonimi. Neanonimi. Orice pieton poate să fie și un rival. Care să vrea celebritatea numai pentru el, chiar pe această intrare scurtă, cu picioare de fată mare, scoase la plimbare. De pildă, Lică. Ion Lică Vulpești. Îi zic ieri: am fi mândri și fericiți dacă ai participa la următoarea agapă literară, tu care ești cel mai mare scriitor... Mai multe n-am apucat să grăiesc. M-a aprobat. „Cu ultimele cuvinte, zice, sunt de acord! Dar plec la țară!” Și a plecat. Îl aștepta o poală de ouă pe care să le pună la clocit. Și o scroafă pe care s-o scarpine pe burtă. Și o căpriță albă cu ochii verzi, cu ugerul mare între picioare, care ține coada pe sus. Mai risc să dau nas în nas cu Nicolae Petrescu, la ora aceasta cel mai important epigramist din țară. „Femeia te suie, femeia te coboară”, vorbe pe o copertă de celebră carte pe care o semnează. Dar el mi se pare că s-a cățărat pe scara lustruită fără protecții de fuste. Cel vârât sub poalele de babă, unde era să moară înăbușit de mirosuri zăcute, cum scrie în testamentul pe care și l-a înregistrat, la notariat, a fost alt umorist: Ion Dincă. Mă tem și de el. Tot la noi în cartier mai viețuiește și scrie unul Vasilică. Vasilică fără frică. Care face pașii scruți, dar și-a presărat drum literar de la Cluj până în Pitești. Vrea să-l știe o întreagă lume.
Mă reazăm în baston și o aștept să treacă pe romanciera Anca Barbu, profesoară de matematică la liceul din capul străzii. Căreia i-aș ceda locul meu în autobuzul literar, pentru scrisul ei frumos, grațios și bărbătos.
La două străzi de mine, don Pascale, fost diplomat în Japonia și în alte țări extrem orientale. Am noroc. În mașină am noroc să nu mă cunoască nimeni. Cobor la prima stație. În poarta Colegiului Național I.C. Brătianu. Enclava cu cei mai mulți scriitori pe metru pătrat. Costache Lucian, cărți de poezie, traduse și în țara Cocoșului Galic. Volume de istorie, estetică și critică literară, de rang universitar si academician. Mona Vâlceanu, de trei – patru ori la Paris pe an, poetă și editoare. Elisaveta Novac, și ea cuscrită cu Franța, dar și peste Ocean, care scrie de când se știe. Titel Vărășcanu paște în balade zimbri bucovineni. La câțiva pași, fosta casă de creație, unde îl întâlnești pe poetul Alexandru Mărchidan, colecționar de premii de la toate concursurile naționale. De treci drumul, dai de biblioteca unde oficiază pe vatra vestalelor poeta Denisa Popescu. La doi pași, pe Calea București, cu sufletul în satul Meri, Catrinel. În fosta piață de lemne, Cristina Onofre, premiată la Paris, tradusă și în italiană, dublă cetățenie. Prin apropiere, Oana Stoica Mujea, tânără scriitoare în planurile editurilor occidentale. Magda Grigore și Nicoleta Popa, scriau mai bine decât mine încă de pe când îmi erau eleve în Liceul Zinca Golescu. Conița Lena nu se lasă bătută în cuie pe nicio ușă de biserică. Allora Șerb, Liliana Rus, Virgil Diaconu, Augustin Dumitru Doman, Valentin Predescu, Toma Ionescu, Amalia Constantinescu... Toți și toate au trecut pe lângă mine și mi-au luat-o înainte. De Călin Vlasie și Dan Rotaru n-am mai auzit în ultima vreme, dar și-au strâns fiecare atâta avere literară să poată trăi în faimă numai din dobânzi. Pentru Mircea Bârsilă am fost aspru sancționat din cauza aprecierii făcute cu vorbele lui Alex Ștefănescu, găsindu-l fără egal în generația lui. Despre omul cu cuțitul, Nicolae Oprea, ce să mai spun? Este cel mai cunoscut de la noi în țară până acolo sus, în conducerea Uniunii. De el mă tem cel mai mult...
Mai cunosc încă doi inși care ar putea să răstoarne piramida clasificărilor: Liviu Martin și Răzvan Gheorghiu. Scriitori fără operă. Dar se revarsă talentul din ei. Îi fac răspunzători pentru refuzul de a scrie. Pentru ideile și personajele ce mor în cufărul lor.
Așa că nu mă mai ispiti. Lasă-mă să rămân scriitorul de deasupra tălpilor mele. Cu șansa de a se păcăli cineva să mă ia drept chiar o statuie...

Daţi-ne şpaga înapoi

 

          Nici o clipă nu m-am îndoit că premierul va sări în ajutorul loazelor la televizor. Definiţia unei „loaze” a făcut-o înaintea mea cu geniu Caragiale, aşa că mie nu-mi rămâne decât genuin, să punctez în oglindă la rândul meu, ghilimelele „premierului”.

          Bravos domnule premier! Opriţi procurorii de la audieri! De data asta au făcut-o lată. Nişte infractori! Au declarat război cu partea vătămată.

          Să nu-i mai streseze pe bieţii copii! Ei vor fi viitori premieri. N-au nevoie de sechele. Nici anchete, nici ghilimele!

          Scuze profesorilor de la Bolintineanu şi buchete de flori, iar părinţilor până joi, să li se dea şpaga-napoi!

De Ziua Americii să curgă rachiu

            Astăzi este Ziua Americii. Diplomaţia americană ne-a mai dat o lecţie la fix un an după puciul şmecherit împotriva Preşedintelui Băsescu, pe care ei nu l-au înghiţit. Puciul, nu pe marinar. Se pare că de atunci Crinul, le stă americanilor ca un os în gât. Să fim înţeleşi, os de somn, nu de domn...

          La un an distanţă, n-aveau cum să nu-l invite de Ziua lor Naţională în grădina de la ambasada americană, la sărbătoare şi pe Preşedintele Sentului şi atunci au recurs la un truc. Orice străin care a fost temporar la post în România nu rămâne imun, învaţă şmecheria.

          Aşadar, au umblat la calendar şi au mutat sărbătoarea în avans, ca să nu-şi strice ziua adevărată. Made în România. Special de Bucureşti. Auster. Fără fast, fără dans şi fără curcan.

          Ce-au servit la masă? Pui de Crevedia.

          Dacă ar fi să mă iau dupa premier, americanii au vrut să nu-i strice ziua liberă lui Fenechiu, să nu vină omul degeaba la Tribunal.

          Lăsaţi-le dracu de transformatoare să curgă rachiu!

Tot Dumitra din cer

Notă:

         Azi, nepoţii mei aflaţi în vacanţă mi-au dat pace şi am putut continua Tobârlanii.

*

         Cu Dumnezeu a purtat negocieri imaginare mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? S-a uitat, a văzut mulţumit, era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl străfulgeră un gând. Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu? Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere. Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise, uşi mari grele, a ajuns într-o încăpere largă unde trebuia să urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

          – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

          – Atunci dă lampa mai mică Prealuminate, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse! Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuie? Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când îşi cumpăra alimente, pâine, ulei şi pleca în luncă. Numai că, pâinea, după ce s-a căsătorit Toma o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită, i-o cocea special Gheorghe fratele Aurichii, el era brutar. Paporniţa împletită din papură, era mai largă şi mai încăpătoare, nici pâinea nu transpira.

          I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei.Ţinea în ea actele: ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu Credincios primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

          Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

          – Mitică, eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

          – Da de ce Doamne tu mereu la urmă

          – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică. Aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii, n-avem partide politice.

          – Doamne, ca să nu zici că mă amestec în treaba ta, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare – am aici actele că le-am cumpărat de la boier cinstit cu banii mei munciţi – coverga şi râul. Dacă nu ţi-e cu supărare, tot îl muţi, fă râul să ocolească tot locul, căt se poate! Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine, ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul din luncă şi familia mea. Zâmbind:

          – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot Tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas: I-a în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii, îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit... Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta, cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul! Sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

          – Îi ştiu pe-ai mei Doamne, dacă le au pe toate de-a gata vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Mai bine nu. Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi o biserică din lemn. Acum sunt gata să te ascult, e rândul tău, care îţi sunt condiţiile?

          – O să-ţi fie greu Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra, n-ai să te mai întâlneşti. Cum bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

          Îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată! Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, dar cum s-o facă de râs pe Lina în faţa satului? Ea îi născuse copii, îi adusese echilibrul. Pe Dumitra o blestemase Dumnezeu, era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.

Dumitra din cer

 

          Cu Dumnezeu a purtat negocieri mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă în aerul proaspăi al dimineţii, cu umbra rămasă în patul lui bătut în ţăruşi. 
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra ca pe-un frate mai mare, doar în gând, să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Deasupra, a văzut mulţumit, era tot cer. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare. Primul gând, după ce-l îndepărtă pentru o clipă pe Dumnezeu, ar fi vrut să atingă visul care-l urmărise toată noaptea. Îl furnica buricele degetelor exfoliate în vis. Probabil că aici, toate visele se-mplinesc. Probabil că aici, aşa trebuie că arată Dumitra lui...

Fragment din Tobârlanii, dar nepoţii nu mă lasă acasă pentru a putea continua... Şi alde Sibiceanu mă ispiteşte cu Dumitra lui

Tobârlanii. Fragment din Capitolul 10

            Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator. Pasajele ce nu mi se par reuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol, şi poate nici atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă(într-un dosar). Mi se întâmplă să revin la ele şi descopăr o nuanţă care dincolo la produsul finit îmi scăpase, completez şi iar revin.

          Toate personajelor mele conturate pănă în momentul de făţă stau amestecate în partea de jos a paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să-şi găsească locul în ierarhia Tobârlanilor, încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu să stabilesc pe cine să scot la rampă. Sunt zile când nu mă pot apropia de nici un personaj. Sunt neamurile mele devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l fac de ruşine pe Toma, taică’miu. Cel mai vehement mi se pare unchiu Nicu, dar n-am apucat să scriu nimic despre el. Şi-a pus cămaşa aia verde şi se răţoieşte la mine, nu-l recunosc.

          Pe el îl ştiu sfârşit, stors ca un burete uscat, o umbră în care doar ochii nu erau stinşi. Prima oară l-am văzut după ce terminasem liceul, ieşise din puşcărie cu ultimul val, când s-a dat drumul la toţi deţinuţii politici, dar n-a îndrăznit probabil să vină în Merişani, cum ieşise. Poate că avea ceva pe suflet, poate că nu era pregătit să răspundă la întrebări, poate că i se rătăcise fiinţa şi a rămas departe undeva lângă Târgovişte cumva în carantină, să se mai înfiripeze.

          Se apropiase septembrie. Nu reuşisem să intru la facultate. Am ales cu inima nu cu mintea Facultatea de teatru, secţia regie şi, în consecinţă, necăjit, aşteptam să înceapă anul şcolar, îmi găsisem un post de suplinitor într-un sat, la Băbana.

          N-a venit singur la ţaţa, îşi adusese şi Smochina, pe Mimi. Poate că şi numele Mimi i s-a potrivit vreodată, dar Smochina, porecla inspirată care i-a dat-o ulterior văr’miu Burtilă, îi venea ca o mănuşă. O femeie uscată cu viaţa arsă în urma ei. Cred că nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de barbati şi amintindu-şi că se trăgea din neam de popi s-a reapropiat de Dumnezeu. Dar i s-a urât repede singură cu El. Ca să n-o piardă El, i l-a adus în bătătură pe unchiu Nicu. 

          Oricum îi trecuse timpul.  

După Petru şi Pavel

                         Mi-am permis sa iau o fotografie din panoplia prietenului meu Aurel Sibiceanu

 

          În zi de Petru şi Pavel, citeam ieri vorbele învăţăturii meşteşugite de ei pe o pagină de carte deschisă: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine”. Pentru Dumnezeu, în ce lume trăim? Cum nu împietrim de atâta făţărnicie?

          Dacă adevărul ar fi acesta, singurul şi suprem, v-aş propune un exerciţiu simplu. Să mergem înapoi pe frază, să lăsăm ghilimelele să se desprindă de text ca înr-o fâlfâire de aripi şi să purcedem întru analiză sub oblăduirea Domnului. Cuvintele acelea sfinte fără îndoială fiecare dintre noi ştie că sunt alcătuite din litere. Să destructurăm cuvintele şi să amestecăm literele. Am putea desena despletind liniile contorsionate, cu puţină imaginaţie din ele o hartă, ca o inimă, sau ca o pâine care seamănă cu ţara. În mijloc, am pune desigur crucea ca să-l avem aproape pe Dumnezeu. Mulţumiţi de noi poate că ne-am hodihni după asemenea concentrare şi am constata cu siguranţă că lucrul era bun.

          Apoi într-o ordine aleatorie, n-aş începe cu politicienii, aş apela în primă instanţă la medici, nobilă profesiune. Dăruirea lor nu are margini, cu siguranţă ei vor şti să realcătuiască din trupul ţării textul acela sfânt. Numai că bisturiul, fiecare tăietură în corp, are un barem, vrem nu vrem. Şi bani nu sunt.

          Nu putem renunţa atât de repede. Cu siguranţă biserica păstrătoare a credinţei, se va apleca asupra textului şi-l va înlumina, repunându-l la locul lui. Un sobor de preoţi s-au adunat pentru rugăciune, dar şi lumânarea are un preţ, şi viaţa are un preţ, chiar şi moartea, şi lopata de pământ, şi Caron când te trece apa Stixului dincolo, cere obolul sfânt.

          Ce şi-a zis clasa politică bine intenţionată şi orientându-se. Textul acesta e bun. Ne împărţim în două tabere putere – opoziţie şi luptăm împreună pentru acelaşi ţel. Vindem bucată cu bucată literele ţării şi luăm pentru noi, banul. Ne sacrificăm, ştiţi că banul e ochiul dracului. Vă lăsăm vouă neatinsă crucea şi cuabităm.

          Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.

Cireşul de mai târziu _ Varianta

Te-am aşteptat

ca pe un cireş copt iubito!
Şi iată că s-a-ntâmplat minunea,
a venit cireşul alergând pe scări
doldora de cireşe
la mine acasă.

N-am decât să mă urc în cireş,
să simt în cerul gurii
dulceaţa fructelor...
Ştii cum sunt eu acum?...
Dacă-ţi poţi închipui? 
Stau şi mă-ntreb ca prostu,
dacă se rupe craca.

Cucui la occipital

(După hotărârea Curţii Constituţionale)

Te-am aşteptat ca pe-un cireş

copt!...
gândea ieri pe la opt
Antonel.
Şi când să urce în cireş
s-a rupt o cracă
sub el.
A vorbit ne’ntrerupt
când trebuia să tacă.

Curtea a hotărât

30% da, Referendum valabil,
dar stai în prealabil
un an
cu frânghia de gât
şi poporul suveran, de fazan. 
Şi n-ai
nici cracă...

Ar mai fi o soluţie,

pendinte,
dacă,
renunţăm
noi
la constituţia lui
şi apoi,
îl internăm la spital „preşedinte”
c-a făcut cucui
la occipital
când a căzut din cireş

Tobârlanii. Capitolul 1.

În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei, înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, ea îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor, nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui.

(Când uda roşiile spre seară, singur, vorbea cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi.)

O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă.

„Grijania lui de ţap logodit!" Se cunoşteau de-o viaţă. Bătuseră de copii purceaua şi ţurca. Se jucaseră de-a hoţii şi vardiştii, totdeauna în tabere adverse, liberali şi conservatori, prinţi şi cerşetori, dacă cu adevărat ar fi fost jocul, popa era cerşetorul iar bunicul prinţul...

Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului, când noi nepoţii draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic!

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii, gândeam, că aşa se cuvine la uriaşi.

*

          Tobârlan. Am păţit-o, spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat înnapoi pământurile, căutându-l în registrul agricol la primărie.

– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă:

– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit nici un Tobârlan… Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:

– Da’pe tatăl dumneavoastră?

– Toma Ionescu.

–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare!... Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei.

– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta roşii? Toată Lunca  Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde e?...

– L-o fi luat cu el.

            Nu ştiu dacă memoria oaselor mele mă va ajuta să ridic aproape din nimic, casa pe care tata o avea în minte înainte de a muri. Nu mi-a lăsat nici un plan nu se aştepta ca Dumnezeu să-i ceară să se urce la el de grabă, fără să poată pune ordine în hârtii. Lădiţa lui pe care n-o pierduse nici măcar atunci, prin spitale, când s-a întors rănit de pe front, păstra în ea pe lângă scrisori planurile emisiunilor pe care le difuzase la staţia locală de radio căci în difuzoarele care se aflau în fiecare casă din comună, la oră fixă, se tăia emisia studiourilor centrale şi din cutiile negre cu ramă de plastic venea pe fir vocea clară, inconfundabilă a tatălui meu:

          –Aici staţia de radio Merişani. Înainte de orice, realizatorul emisiunii „Ora locală” vă invită să daţi difuzoarele mai tare.(Urma un calup de muzică dedicată, după care panseurile scrise cu umor de tata despre oameni şi fapte ale locului)

          – Veronico n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mătii, ia copii şi du-te dincolo că n-aud nimic. Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă să impingă către stânga butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii! Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica pe lângă el. Nu se descălţase. Desigur după emisiune urma să plece.

          – Dar e dat la maximum tăticule.

          – Da ce frati’tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia, sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă nu se simţea nevoia ei deocamdată.

          – Mai are dreptate şi Petre să-ţi ardă câte una din când în când. Nu suporta să dai într-o femeie. Până să se îmbolnăvească şi să cadă la pat, mama Lina îi accepta mângâierile doar când erau ocrotite de întunericul nopţii. Ziua îl ţinea la respect oricât ar fi părut de turbat. Ocrotită de Dumnezeu, îl domina din priviri. Iar fi căzut mâna dac-ar fi ridicat-o.

          Odată, mai la început, s-a nimerit acasă. Veroana şi Petre reuşiseră să-şi ridice căsuţa lor în aceeaşi curte unde era nucul. Mai cu năbădăi, cum învăţase la el acasă în Drăganu, silitor, nu strica să-ţi mai atingi muierea din când în când. 

          Tobârlan a intrat peste ei. Deja avea bastonul. L-a ridicat deasupra capului să dea. Cristoşii... Să ieşi acum! E casa şi nevasta ta, dar e curtea mea. Petre s-a stăpânit ca prin minune şi a ieşit în drum. A mai venit după trei zile. Întâmplător ăl bătrân era tot acasă. Dar nu era întâmplător, dacă-mi aduc bine aminte. Se terminaseră trebile în luncă, stătea să vină iarna, nu mai era motivul... Nu-şi găsea locul până când venea în jur de 12 poştasul cu şareta  şi-i lăsa România Liberă. Răzbătea în curte pe uşa deschisă câte-o-njurătură când citea despre colectivizare.

          – Ţopârlani, cum îi rabzi Doamne să mintă atât! Cristoşii mamii lor...

          Veroana îngheţase în prag cu ochi mari de spaimă. Petre nu s-a oprit urcând pe scara de lemn, uşa deschisă, a intrat direct la el.

          –Tăticule, am greşit faţă de dumneata. Să mă ierţi! Nu-i zisese tăticu până atunci niciodată.

          –Lasă, dar să şti de la mine, femeia... N-a mai continuat mustăcind. Ce era să-i zică, pe Lina n-o lovise, dar era suficient? Biata de ea nu putea s-o vadă aşazăcând în pat. Rar îi deschidea uşa dincolo.

          –Petre, vezi că ne-ar mai trebui o căruţă de lemne. Slavă Domnului avem focuri mai multe.

          În valiza de lemn a tatei se aflau şi încercările lui literare. Nu publicase nimic din câte ştiu. Îi mai citise pagini ţaţei, sora lui mai mare, iar câteva poezii le citise la staţia de amplificare în emisiunea lui. Ştiam de la ţaţa că adunase multe pagini din povestirile lui tatamare. După ce termina casa, voia să scrie o carte. Îi dăduse şi titlul Tobârlanii. S-a pierdut cartea lui.