34 de trepte

Copacul din fereastra mea

e o arenă cu aplauze.
Coregrafia se schimbă
la un semnal şi razele
înscriu literele sărbătoritei.
Vântul unui sentiment comun
alege unghiul cel bun
în bătaia frunzelor
ca o oglindă care freamătă,
respirând un verde intens, de mătase,
pe suprafaţa încreţită uşor a apei.

Spoturile luminoase strălucesc
vărsând în iarbă,
ca pe o scară
cifrele în urcare
34
Lângă mine, fiul fiicei mele,
ţopăie într-un picior
dornic să sară treptele.

Dincolo de Valea Doftanei

         Dincolo de Valea Doftanei urcăm serpentinele spre Secăria şi în spate se deschide o panoramă cuprinzătoare, în coroana uriaşă a văii, acoperişurile caselor, ieşind ca nişte mere roşii de sub verdele frunzişului. Undeva în dreapta, ascuns de un pinten al versantului nu se vede lacul, dar il ştiam acolo. Abia îi părăsisem închingat de barajul de la Paltinu. Luasem cu noi doar imaginile frumoase, scoţând din cadru miile de peturi. N-am mai văzut niciodată atâta indolenţă strânsă la un loc. 

          Am stins focul cu grijă, lăsând în urmă câteva ore liniştite în care desculţi prin iarbă ne-am încărcat bateriile. Totuşi am avut grijă, personal, să nu exagerez cu mişcarea, preferând să ţin sub supraveghere o sticlă cu tărie rătăcită prin bagaje, altfel periculoasă pentru foc. Am consumat-o încet, mai mult singur, asumându-mi toate riscurile şi protejând ca un adevărat cap de familie, viaţa sportivă a celorlalţi. 

          Un viraj scurt în stânga şi un intrând a permis oprirea maşinii într-un luminiş ce promitea Nikonului să respire în voie şi Ramonei să-şi potolească bătăile inimii al căror ritm se rătăcise pe serpentine. Promisiune neonorată, căci se pare o echipă de chirurgi operase cu instrumente neadecvate, fierăstraie, bormaşini, drujbe sau picamere, corpul viu al naturii, lăsând o rană deschisă în locul unde altădată hălăduia pădurea. 

          La câteva minute o altă maşină de Bucureşti încetineşte lângă noi şi de la volan prin geamul deschis şoferul ne întreabă încotro duce drumul.              

           – Undeva spre vârful muntelui! Îl lămurim noi convinşi că-i dădusem omului o informaţie utilă, încredinţăndu-l ferm că ţara e locuită şi că şoseaua n-avea cum să ducă nicăieri. Aveam să aflăm în curând că dreptatea era de partea noastră căci, după ce depăşisem coama şi coboram deja, am prins din urmă un cârd de vaci ce păşeau agale pe mijlocul şoselei cu ugerele doldora de lapte. 

Se întorceau de la păşune singure acasă şi se uitau lung la noi, cu ochi lor mari, nelămurite parcă dacă să se dea la o parte, sau să ne ceară taxă pentru drum. 

          Depăşind şi căruţa cu fân, dintr-o dată valea s-a deschis şi am recunoscut Comarnicul.

Revăzând un film

          O sărbătoare! Nici nu stiu cum să numesc acest film-conferinţă ce ni-l arată pe Sorin Dumitrescu pledând pentru „Nichita Stănescu”, dinlăuntrul necuvintelor sale, atingând oarecum nedumerirea mea că a trebuit ca cineva să pledeze pentru marea poezie ca într-un proces de viol, sau de crimă. Aici s-a ajuns într-o ţară în care valorile se comensurează doar în arginţi.
 https://www.youtube.com/watch?v=I3me3iQOFHI

       Am retrăit uimirea din tinereţea mea când am pătruns în împărăţia Epica Magna.

 

Fotbal cu mămăligă

          Nu cred că americanii, sau cei bine intenţionaţi din Consiliul Europei, FIFA cu atât mai puţin, ar mai putea interveni în asanarea morală a fotbalului românesc. Am folosit cuvinte pretenţioase, gen „asanare morală” ca să-i jignesc cumva pe cei care colcăie în mocirlele pestilenţioase ale fenomenului.

          Ce se întâmplă la noi e deja de pe altă planetă. Cum  bine zice hahalera de Mitică Dragomir, galacticii au legi şi tribunale separate, nu poţi intra în Schengenul lor decât dacă ai bacnote ştampilate cu mită, sau  legitimaţie de fotbalist lipită pe spate.

          E un mod de viaţă de un ban (nici doi poli), învăţat pe maidan nu în şcoli, ca într-o sectă de mormoni, cu un verbiaj specific, ce dejectă  trei din patru cuvinte ştiinţific, fără ambalaj, nu din creier ci din pantaloni.

          Pe gazonul verde rămâi să paşti miaua, doar dac-ai supt mai întâi maneaua.

          Mâine marele dictator ce subordonează federaţia şi liga, Olimpul, abordează binevoitor evenimente fierbinţi şi se adresează din balcon la popor.

          Ar fi timpul să explodeze mămăliga.

Acesta este doar un ciot rebel. Am plecat pe Valea Doftanei. Când mă întorc poate mă mai opresc la el.

Nordul Nikonului

          În căutarea României profunde Nikonul a înghiţit oferta unui călătorii pe roţi, neputând beneficia de sfatul preşedintelui de a descoperii în toată splendoarea frumuseţile patriei, din elicopter. Până la urmă, după rang, să ne mulţumin cu ce avem la dispoziţie în dotare şi să pornim către Nord, deschizând ochiul magic dincolo de Satul Mare.

          Vă mărturisesc, imaginile sunt amestecate, de la culorile vesele ale cimitirului din Săpânţa, până la baloţii de aur ce i-a rostogolit pe câmp sămânţa grâului până la apele râului Tisa, fermecate, povestind printre pietre şi buruieni întâmplări cu păcatele dintre românce şi ucraineni.

          Surpriza mare în satul Certezi. Ia de vezi şi să te minunezi de poveste.

          E timpul să vorbească şi artistul două cuvinte şi să vă ofere o bisericuţă din lemn dintre cele sfinte şi câţiva trandafiri de amorul subiectiv al blazonului. 

          Un păianjen îşi ţese pânza peste obiectiv. Ar vrea să oprească lumină din soare, Nikonului.

          Data viitoare poate cu mai mult noroc, se va putea...

          Întorşi la Satu Mare l-am salutat pe Coposu

Şi încă o imagine de sfârşit pentru România profundă

Suficient atat...