Ieri a fost GROZAV

          Ieri a fost GROZAV. Nimic nu lăsa să se vadă că în corola încinsă de caniculă a zilei vom fi ademeniţi să ne dedulcim la miere. Se ridicase soarele de trei suliţi în punctul maxim de fierbere şi zidurile caselor începuseră să  se lichefieze, devenind transparente, imposibil să mai opună rezistenţă ultravioletelor, ca şi cum într-o mare comfruntare ultraşii Stelei se amestecaseră cu jandarmii şi axa balanţei înmuindu-se, prăbuşise ambele talgere peste um marş al sufragetelor. Imaginile din televizor tulburate se potoliseră într-o masă clisoasă.

          Nu cu mult înainte de a fi întreruptă emisia, fiica mea cea mare gândi cu voce tare, cum i se mai întâmplă câteodată când stinge televizorul.

          Hai îmbrăcaţi-vă costumele, în următorul sfert de oră plecăm la mare. Slavă Domnului că nici unul dintre noi nu s-a născut Mazarin e un adevărat chin să îmbraci cine ştie ce costum de epocă. La o adică dacă nu găseşti altceva îti pui costumul din piele de focă şi te bagi la sare singurul toples printre nudişti de culoare.

          În două ore stăteam de vorbă în valuri mult mai optimişti decât morcovii-n ciorbă  Înotam printre alge ca printr-o pădure de mărar de la stufatul de miel. Măcar nu dădeam în clocot şi în larg n-ajungea nici ţânţarul anofel. Până la nouă n-am ieşit pe mal. A fost Grozav.

          De fapt GROZAV în carne şi oase a fost mai târziu când am ieşit la raliu pe autostradă şi fotbalul a nimerit la zar şase-şase într-o Sheherezadă de povestit în ziar.

          Grozavă poveste!

          Momentan lipsesc imaginile. Nikonul meu pare că s-a îmbolnăvit. Exersează Jin ji du li cu doctorul.
          P.S.
          Au sosit şi imaginile. Secvenţele de la sfârşit, în timpul transmisiei radio a meciurilor, ne urmărea un bolid care părea să râdă de noi. A fost GROZAV că noi am putut râde la sfârşit.

34 de trepte

Copacul din fereastra mea

e o arenă cu aplauze.
Coregrafia se schimbă
la un semnal şi razele
înscriu literele sărbătoritei.
Vântul unui sentiment comun
alege unghiul cel bun
în bătaia frunzelor
ca o oglindă care freamătă,
respirând un verde intens, de mătase,
pe suprafaţa încreţită uşor a apei.

Spoturile luminoase strălucesc
vărsând în iarbă,
ca pe o scară
cifrele în urcare
34
Lângă mine, fiul fiicei mele,
ţopăie într-un picior
dornic să sară treptele.

Dincolo de Valea Doftanei

         Dincolo de Valea Doftanei urcăm serpentinele spre Secăria şi în spate se deschide o panoramă cuprinzătoare, în coroana uriaşă a văii, acoperişurile caselor, ieşind ca nişte mere roşii de sub verdele frunzişului. Undeva în dreapta, ascuns de un pinten al versantului nu se vede lacul, dar il ştiam acolo. Abia îi părăsisem închingat de barajul de la Paltinu. Luasem cu noi doar imaginile frumoase, scoţând din cadru miile de peturi. N-am mai văzut niciodată atâta indolenţă strânsă la un loc. 

          Am stins focul cu grijă, lăsând în urmă câteva ore liniştite în care desculţi prin iarbă ne-am încărcat bateriile. Totuşi am avut grijă, personal, să nu exagerez cu mişcarea, preferând să ţin sub supraveghere o sticlă cu tărie rătăcită prin bagaje, altfel periculoasă pentru foc. Am consumat-o încet, mai mult singur, asumându-mi toate riscurile şi protejând ca un adevărat cap de familie, viaţa sportivă a celorlalţi. 

          Un viraj scurt în stânga şi un intrând a permis oprirea maşinii într-un luminiş ce promitea Nikonului să respire în voie şi Ramonei să-şi potolească bătăile inimii al căror ritm se rătăcise pe serpentine. Promisiune neonorată, căci se pare o echipă de chirurgi operase cu instrumente neadecvate, fierăstraie, bormaşini, drujbe sau picamere, corpul viu al naturii, lăsând o rană deschisă în locul unde altădată hălăduia pădurea. 

          La câteva minute o altă maşină de Bucureşti încetineşte lângă noi şi de la volan prin geamul deschis şoferul ne întreabă încotro duce drumul.              

           – Undeva spre vârful muntelui! Îl lămurim noi convinşi că-i dădusem omului o informaţie utilă, încredinţăndu-l ferm că ţara e locuită şi că şoseaua n-avea cum să ducă nicăieri. Aveam să aflăm în curând că dreptatea era de partea noastră căci, după ce depăşisem coama şi coboram deja, am prins din urmă un cârd de vaci ce păşeau agale pe mijlocul şoselei cu ugerele doldora de lapte. 

Se întorceau de la păşune singure acasă şi se uitau lung la noi, cu ochi lor mari, nelămurite parcă dacă să se dea la o parte, sau să ne ceară taxă pentru drum. 

          Depăşind şi căruţa cu fân, dintr-o dată valea s-a deschis şi am recunoscut Comarnicul.