Autostrada muntelui

Nota autorului:

Azi sunt romantic, suprarealist şi postmodernist, toate la un loc.

Văd autostrăzi urcând pe munte.
Sa fie de la noua ministreasă a transporturilor?...

 *

A înflorit ghimpele,

a făcut o floare roză, moale,
deschisă în sinea ei
ca o tuberoză porno
a nopţii.

Invidia pietrei colţuroase
ce-ţi intră în talpă
pe poteci muntoase,
s-a transformat în mândrie deşănţată.
Ea e singura care rămâne
stearpă, când treci.

În urma ta, vine paznicul Caron
şi mângâie piatra, ce scânteiază
însângerată, cu un sărut.
E o piatră rară şi piatra latră
căci a durut.

Îţi spun eu, latri degeaba.
E un destin necesar.
Vezi în lună cum creşte senin întunericul?
Ca o turmă de iezi
scoborând printre brazi?

Zorii nu se mai înfruptă,
azi vin doar asfaltatorii.
Şi ştii, eu nu sunt Caron
ci un drumar
care vopseşte cu var
linia întreruptă.

Dialoguri cu Pasărea ceţii

          Risc să devin plictisitor şi agasant. Simona Halep a câştigat turneul de tenis de la New Haven în finala cu Petra Kvitova. Este dovada că Pasărea ceţii ştie să-şi aleagă eroii. 6-2. 6-2. fără replică şi fără dubii. Bravo Simona! Mi-ai mai înseninat o zi!

          Nu mult înainte de miezul nopţii când am aflat vestea, mi-a venit în minte o imagine care mă marcase profund dimineaţă şi pe care am urmărit-o în direct pe fereastră, nu la televizor, până spre ora 18. Trei muncitori cu târnăcoapele, săpau în credinţă în faţa blocului un şanţ, trebuiau înlocuite ţevile de gaze. Fără să mintă sau să păcălească soarele, cu tot corpul concentrat să nu risipească inutil energia care îi ţinea în picioare. Izbeau încrâncenat pământul uscat şi avansau în tăcere.

          Aruncate pe mal, la umbră, stăteau inutil căştile lor albe de protecţie. Am revenit la fereastră de mai multe ori, enervat de televizorul care zornăia în van coroanele de tinichea ale regilor Cioabă. Moderatorul, ca o babă, repeta fără noimă întrebări grele şi deştepte despre proiecte, despre priorităţi în etnie. Sudoarea şi întunericul li se aşezase celor doi pe frunte. Abia de se mai zăreau de mărunţi ce erau, prăbuşiţi pe un munte de prostie.

          Căştile de protecţie ale muncitorilor de la gaze rămăseseră mult în urmă şi târnăcoapele continuau să muşte pământul cu cerbicie, de parcă descoperiseră filonul adevărat al aurului dacilor. Nu cocoşeii ţiganilor, ăia s-au topit de mult în buzunarele bulibaşilor

          Trecând peste şocul fizic şi imagistic al celor trei atleţi, tulburarea aceea venită cumva din alt timp care mi-a clătinat perspectiva deja bine împământenită, că munca e făcută pentru roboţi şi românul şmecher din fire, cu o înţelegere superioară, are altă menire în prezent şi alt targhet, se orientează către parlament, sau merge la guvern, îşi arată îndrăgostit de propriul său glas harul flecar la televizor, cântă în cor pe nas ca un artist adevărat cu voce gravă, slavă liderului său politic, românul a evoluat, n-a rămas în neolitic păstor, să-şi taie răbdător doar de paşti mielul gras.

          Mă întreb şi-acum nedumerit ce au comun cei trei zei ce săpau în zorii dimineţii în faţa blocului, cu victoriile Simonei Halep şi-mi răspunde simplu senin Pasărea ceţii de la faţa locului, parcă îzbindu-mă în frunte cu bricheta.

          „Bătăturile din palmă care ţin târnăcopul sau racheta.”

Vis implinit

          Risc să devin plictisitor şi agasant. Simona Halep a câştigat turneul de tenis de la New Haven în finala cu Petra Kvitova. Este dovada că Pasărea ceţii ştie să-şi aleagă eroii. 6-2. 6-2. fără replică şi fără dubii. Bravo Simona! Mi-ai mai înseninat ziua!

Continuare dimineaţa.

Între stelele de top

          Am proprietatea termenilor şi moderaţia de a nu mă entuziasma pentru fiecare cerc închis. Îmi place spirala pentru că acumulează întotdeauna în ea o avansare a mişcării spre marea ţintă. Şi dacă volutele spiralei se deschid cu o rază mereu crescătoare care să-ţi permită un zbor lin, matematic totdeauna mai lung pentru a înfăsura cercul şi a glisa cu un unghi calculat spre următoarea orbită a unui trunchi de con răsturnat, perspectiva contemplării, orizontul de dedesubt, mereu mai cuprinzător îţi poate împlini sufletul de artist.

          Nu vreau să obosesc cu geometria mea, dar presupunând, în cealaltă situaţie, că alergara sau zborul începe la bază pe o spirală mai lungă şi ajunge în vârful conului desfăşurând volute din ce în ce mai mici şi precipitate, mă întreb ce urmează după ce ai atins ţinta? Cât poţi rămâne acolo sus?

          Dacă mă mai urmăriţi aş vrea să continui. La fel ca în viaţă, nu e totul atât de simplu, în alb şi negru, în sportul alb.

          Cu forţa ei fizică formidabilă şi picioarele unui cal de rasă Serena Wiliams a atins piscul. Privind în jos, pe o construcţie atât de solidă, dar fără altă perspectivă, numai de ea s-ar putea îndoii.

          De cealaltă parte şi acolo vreau să ajung, fata noastră ce pare fragilă, Simona Halep, a pornit dintr-un punct nesigur, de la Constanţa, pe spirala ei purtătoare desfăşurând elegant şi suplu într-o alergare continuă aventura unei călătorii, parcurgând spirale din ce în ce mai lungi, luîndu-le pe rând şi contemplând. Nu a cuprins-o ameţeala, drumul i s-a deschis în cercuri tot mai largi şi căpătând înălţime, din aproape în aproape, s-a autodepăşit. Una cu racheta ei, dacă imaginea nu ar părea peiorativă, aş zice că a incălecat pe rachetă ca o vrăjitoare pe mătură, numai că strănsă de coadă când o mânuieşte, racheta ei seamănă mai mult cu o farfurie zburătoare.

          Nu a ajuns în vârf, dar zborul liber la înălţime îi vine atât de bine!

          Aseară, în semifinalele turneului de la New Haven, a mai eclipsat o stea, fosta număr unu mondial Caroline Wosniacki. 6-2. 7-5. Este a patra finală WTA din 2013, evoluând diseară cred pe aceeaşi spirală cu Petra Kvitova. Ce spun ursitoarele?

          Că ar urma a cincea finală, US Open cu Wiliams. Ursitoarele par fantasmagoric de optimiste.

          Felicitări Simona Halep! Sincere felicitări pentru anul tău fantastic!

Lectură publică Magda Grigore

          Lectura publică de ieri de la Centru Cultural a beneficiat de prestaţia unui scriitor profund, responsabil şi polivalent în tot ceeace intreprinde. Despre cine să vorbeşti mai întâi, despre poet, despre critic, despre exeget, despre eseist, despre animatorul cultural? După părerea mea ar trebui să nu încetăm a vorbi despre omul care se dăruieşte pe sine ca un apostol.

          Numele, Magda Grigore este de fapt un pseudonim literar, adevăratul ei nume, predestinat este Maria Magdalena. Lumea e încărcată de prostie şi Maria Magdalena Grigore, nu a dorit să dea măsură slăbiciunii omeneşti, de aceea cu modestie şi înţelegere înaltă şi-a schimbat numele public.

          Toţi cei aflaţi în sala Centrului Cultural, mă bucur că am putut fii printre ei, au recunoscut vorbind că în întâlnirile lor cu Magda, cu faptele sau scrierile ei, i-au rămas datori.

          Uşor stânjenită de aprecieri, s-a temut o clipă să n-o urcăm pe soclu, printre corifei. Auzise ca şi mine că Primăria pune de-o Rotondă.       

          Tu nu eşti blondă Magda, lasă-i pe ei!

„Va mai intra cineva în casa aceasta

ridicată grăbit
în două triunghiuri echilaterale opuse
unul al luminii, altul al umbrei,
casa aceasta închisă în mine
de unde visele pleacă prin două porţi,
una de corn
cealaltă de fildeş...”

(Prima strofă cu care se deschide volumul de versuri Vânătorul de sacru. 2010. Editura Limes)

Cel care a facut pozele e Aurel Sibiceanu de-aia nu-l vedem pe nicaieri...